In ziua de dupa intai, depresia postsarbatori. E liniste, Pe strada cate om mai zgandare zapada.ba o sirena a unei masini mai zbarnaie umpland vidul cu zgomot si-un clinchet de clopot bisericesc mai suna fara glas. E aceeasi atmosfera din seara de Craciun, anosta, grea, apasatoare, cand, in cautarea noului ma predam disperat nebunescului gand de-a scrie o carte. Acum n-am suficienta forta incat sa continuu. O oboseala neplacuta creste in mine cu toata grija si respectul pe care i-l acord somnului.
Depresia post sarbatori, acea tristete apasatoare. Beau tot felul de lichide reci, cele calde ma molesesc si mai tare, in speranta ca voi deschide alte perspective motrice pentru fiinta mea fizica.In zadar. Am abandonat cartea pe care voiam sa o citesc, Salonul rosu si mi-am redeschis ” tractorasul”. Un blog sau doua am rasfoit, un cantec, doua am auzit si am ramas la fel de amortita.De la ora asta inainte trebuie sa ajunga preotul cu crucea.
E o traditie pe care cu cat ma straduiesc sa o inteleg mai tare, cu atat ii atribui mai profund sensuri mercantile.
Un preot si un cantor umbla, pe la cine ii mai primeste, cu un busuioc, o cruce si o galeata cu apa.Cu apa si busuiocul n-am nimic, dar sa ating cu buzele o cruce umeda si rece pe care alte zeci de buze au mai atins-o mi se pare strigator la cer. Dumnezeu s-a inchis in odaia-i si-si face siesta in vreme ce ei clopotesc pe la usi si probabil de asta nici nu ma mai ia in seama. Pentru 5 minute, maxim 8, trebuie sa stau smerita si cu mana intinsa, mana in care tin banii pe care vreau sa-i dau, ca asa-i obiceiul, cine l-o fi lansat? Tot Dumnezeul ce acum viseaza frumos? Din obiceiul asta nu castig decat miros de busuioc si o intreaga repulsie pentru ceea ce inseamna credinta in acceptiunea unora. Intr-o zi liniara, aproape inexistenta, cu pretextul ca sfintesc case, dar de fapt au ales ziua strategic spre ai gasi pe cat mai multi acasa, niste slujitori al celui Adormit pentru pranz, vin si isi umplu buzunarele dandu-ne in schimb cruci neigienice de pupat si niste apa dintr-un vas pe zugraveala peretilor.
Daca refuz sa ating acel metal imi cade cerul in cap? De cate ori m-am aplecat asupra icoanelor bisericilor, acolo fiind vorba de aceeasi inchinare, am cautat sa ating doar un colt pana atunci mai neatins de altii. De-ar stii mama ce scriu mi-ar trage-o sapuneala zdravana. Pentru ea doar contactul cu aceea apa sfintita purifica totul. Dezamagitor pentru ea poate, nu am aceeasi convingere, apa cu pricina nu contine nici urma de dezinfectante si-mi pare rau n-am de gand sa iau vreo boala doar de dragul unei cruci.
Nu, nu m-am scrantit la minte. Am devenit mai rationala, nu degeaba vorbeam in leapsa lui 2010 despre pierderea convingerii absolute, nu intr-o forta superioara, ci intr-un Dumnezeu biblic preocupat de numarul metaniilor pe care i le aduc, decat de grijile cu care ma confrunt.
In ceea ce planuiesc sa numesc “carte” am de gand sa povestesc si cum mi-am redefinit credinta,
Dupa plecarea lor totul va reintra in tacere. Zilele astea de dupa Harmalaie parca nici nu exista. Nici un microb n-ar fi mai vrednic de miscare decat un om sfarsit si ghiftuit de hrana generoasa-n calorii.
Iara eu, cu “pacatul” in carca, am sa ma intorc la cartea ce-am lasat-o in pat si-o sa fiu din ce in ce mai absorbita.
Vă invit să va abonați la postări și pe noua pagina de Facebook pentru a ne atrena la discuții zilnice.
sursa foto unsplash.com depresie de sarbatori
1 thought on “In ziua de dupa intai, depresia postsarbatori”