Placidul Paşte Negru

Rate this post

Placidul Paşte Negru. Ploaia acoperă întunericul cu strigătul e blând. S-a făcut noapte peste o zi cumplită. A mai trecut una. Azi n-am plâns nici măcar o lacrimă deşi cerul era îmbrăcat în negru ca şi mine.

A fost o zi placidă de sărbătoare ce a trecut parcă neţinând cont de sărbătoarea plecării mamei mele în lumea nevăzută. Paisprezece ani de atunci şi parcă nimic nu s-a schimbat în scurgerea monotonă a lui 15 aprilie.

Placidul Paşte Negru

Aveam jumătatea vârstei de acum atunci când nemiloasă mi-a furat o fărâmă de eternitate. Mi-e dor de mama de atunci pentru că mereu o caut, mereu o aştept, mereu o regăsesc în fiecare dintre gesturi…

Îmi mişc mâinile pe taste încercând să descriu cu cuvinte ultimele-I cuvinte, dar sunt prea intime să pot a le simboliza.

Simt că se culca din nou pe braţul meu stâng şi-adoarme închizând în urmă-I toată copilăria şi puterea mea de-ai spune: Te iubesc mamă.

Al paisprezecelea 15 aprilie la cei 28 de ani ai mei l-am trăit în trecut, singura urmă a prezentului sunt ochii seci de atâta aşteptare.

Mă mişc maşinal aşteptând somnul, mă simt greoaie asemeni nopţii, mă simt pustie şi caut cuvinte… fără urmă.

sursa foto



Lasă un răspuns


%d blogeri au apreciat: