Placidul Paşte Negru. Ploaia acoperă întunericul cu strigătul e blând. S-a făcut noapte peste o zi cumplită. A mai trecut una. Azi n-am plâns nici măcar o lacrimă deşi cerul era îmbrăcat în negru ca şi mine.
A fost o zi placidă de sărbătoare ce a trecut parcă neţinând cont de sărbătoarea plecării mamei mele în lumea nevăzută. Paisprezece ani de atunci şi parcă nimic nu s-a schimbat în scurgerea monotonă a lui 15 aprilie.
Placidul Paşte Negru
Aveam jumătatea vârstei de acum atunci când nemiloasă mi-a furat o fărâmă de eternitate. Mi-e dor de mama de atunci pentru că mereu o caut, mereu o aştept, mereu o regăsesc în fiecare dintre gesturi…
Îmi mişc mâinile pe taste încercând să descriu cu cuvinte ultimele-I cuvinte, dar sunt prea intime să pot a le simboliza.
Simt că se culca din nou pe braţul meu stâng şi-adoarme închizând în urmă-I toată copilăria şi puterea mea de-ai spune: Te iubesc mamă.
Al paisprezecelea 15 aprilie la cei 28 de ani ai mei l-am trăit în trecut, singura urmă a prezentului sunt ochii seci de atâta aşteptare.
Mă mişc maşinal aşteptând somnul, mă simt greoaie asemeni nopţii, mă simt pustie şi caut cuvinte… fără urmă. Si cum sa nu imi fie dor, cand tu, mama esti atat de departe. Acolo unde nu mai poti simti cum e bucuria, nici sa ma vezi cat am crescut, nici sa ma simti cat sunt de sensibila sau sa stii cum zambesc.. As vrea sa stiu cum e la tine, sa-ti spun ce se mai intampla aici, sa ma tii de mana, sa imi zambesti, sa iti zambesc. Sa am o alta viata, caci cu tne in ea viata mea ar fi fost mai buna..
Vă invit să va abonați la postări și pe noua pagina de Facebook pentru a ne atrena la discuții zilnice.
sursa foto unsplash.com
