Peruşul meu mic şi gura lui mare

Rate this post

E cât un pumn de mare, nici nu ştie bine să zboare, dar ştie să ţipe îngrozitor de tare.Îl cheamă Jiji, aşa mi-a venit mie să-i spun în joacă şi numele ăsta i-a rămas.

Când l-am primit nu avea nici nume, nu ştia să mănânce, să bea, să stea bine pe picioare, nimic nu ştia.Mă privea cu ochi mari şi umezi de mirare aruncându-se că apucatul pe pereţii colivei de câte ori mă apropiam de parcă o vedea pe mumă ciuma.

Peruşul meu mic şi gura lui mare

Când am avut îndrăzneala să-l prind i-am simţit inimioara zbătându-se la mine în palmă, nu aş fi vrut să-l chinui, dar trecuseră ore bune şi nu gustase apă. Singurel nu ştia să se apropie de ea, am presupus că datorită vaselor străine şi-a locului nou şi nu m-am înşelat. A trebuit, însă să îi dau să bea chiar eu.

Vasul cu mâncare a rămas 24 de ore neatins şi cioculeţul lui se încleştă în loc să se deschidă.Cu părere de rău am zis că pierd botul cu pene şi-am gândit chiar să-l redau stăpânului cu riscul de-a rămâne fără perus.

A doua zi dimineaţă, pentru că, era fereastra deschisă înaripatul meu şi-a auzit suratele şi deşi era flămând a început să urle. Mi se plimba creierul în cutia craniană de la atâtea acute… era ora 6.20 dimineaţa şi eu abia înţelegeam că nu a venit nici un asalt.
Cu chiu cu vai am închis fereastră şi simultan s-a închis şi gura micului terorist, care şi-a vârât capul sub aripa şi s-a întors la somn, eu n-am aripi şi i-am spus adio.
După aproximativ o oră, după cântecele, vorbe blânde, alinturi şi plimbatul vasului cu mei pe sub nasul croncănitorului a cutezat şi împăratul colivei să plece nasul cu un centimetru mai jos şi să înghită o boabă. Ah, minune!

Încă una, zece, o sută, am uitat să număr, mă durea serios mâna de la poziţia incomoda în care îl serveam când ghemul meu îşi şterse ciocul.

Mi-am scos mâna să îi redau circulaţia normală şi ochi mari s-a dus la nani pe cerculeţ. A dormit el până s-a săturat şi-a început să urle de foame, intuind am reperat procedura şi s-a săturat.

A doua zi a început zborul în viraje nesigure, cu loviri de pereţi şi aterizări pe şifonier de unde doar după ce m-am suit pe pat l-am mai coborât.
Apoi a început îndrăgostească, întâi de draperie, se agăţa disperat de ea şi o străbate ca pe-un bulevard când cu capul în jos când cu ochii în tavan.

Al doilea lucru cucerit şi acaparat în totalitate a fost o mingiuţă care face un sunet plăcut. O azvârle şi-o aruncă cât îl ţin puterile până când cade lat. Din păcate pentru mine i-a atras atenţia o aluniţă de după urechea dreaptă pe care ţine să o pişte de câte ori mi se aşează pe umăr. El are senzaţia că mă pupă tandru… cred. Acum escaladează un suport cu pixuri.

De mâncat încă nu mănâncă singur, mai şi împrăştie tot când se enervează, de băut nici atât, apa parcă ar fi de foc.De ţipat tipa, mai puţin dimineaţă pentru că îi acopăr “castelul” înainte de a se lumina.De crescut creşte, am văzut asta mai ales în lungimea cozii, doar de cuminţit nu se mai cuminţeşte. Asta o ştiu încă dinainte de a se întâmpla.

mai multe poze cu el aici 

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: