Pesimismul meu. Prăpăstioasa din fire am fost întotdeauna, m-am temut de prezenţa răului la fiecare pas, l-am simţit acut intens înainte de a începe, m-am îmbrăcat cu pesimismul ori de câte ori am început un alt drum. Am cobit şi de cele mai multe ori prevestirile mele sau adeverit.
Mi-am promis să îmi schimb atitudinea şi totuşi nu am reuşit. Am cobit şi poate, aşa am atras şi mai tare răul asupra mea şi a noastră. Pesimismul meu , cel mai mare defect al meu.

La fel şi-aseara când a început să mă doară un tendon. Era a nu ştiu câtă zi în care tendonul mă supără, dar era prima oară când voiam să plec la drum şi să ignor durerea. Pesimismul meu m-a oprit, insa

Cu toate astea când simptomele au reapărut i-am spus soţului “să vezi că dimineaţă nu mai pot călca pe picior.” El m-a încurajat şi mi-a masat locul dureros că nu cumva durerea să apară, dar dimineaţa la cinci când a sunat ceasul eu nu am mai putut păşi. Dezamăgirea a fost mare, eram sigură că următoarele ore vor fi destul de dificile pentru mine şi că nu vom mai putea pleca cu trenul de 7.10 spre Bucureşti.

Şi ce e de făcut? Pe lângă mişcarea necesară îmbunătăţării stării piciorului a trebuit să schimbăm şi biletele deja cumpărate. Ele se pot schimba cu precădere înainte de a pleca trenul sau la o oră de când acesta nu mai este în gară. Cum eu mă chirceam gemând pe saltea, soţ a plecat la gară cu tata şi a schimbat biletele. Lucru rezolvat, dar ca şi orice amânare nici asta nu-mi miroase a bine. Vedeţi? Nici măcar gândul ăsta nu îl pot alunga din minte…
Aveam nişte planuri şi un timp dedicat pentru mica noastră escapada, acum totul va începe altfel…
Asta nu a fost singură dată când firea mea pesimistă mi-a venit de hac.
Înainte să se nască David am ştiu că dacă se întâmplă să fie fată nu are să intre la inima tatei. În maternitate la prima lor întâlnire, încă înainte de al lua în braţe a întrebat-o pe asistentă “E băiat, nu?”

Ţinând seama de reacţiile spinoase ale bunicului am ştiut că nu va da nicio importanţă naşterii, chiar i-am spus asta iar el nici măcar nu a venit la spital să ne vadă.

Când ne-am mutat în chirie am avut sentimentul că nu vom sta prea mult intrun loc, lucru adeverit la doar câteva luni distanţă.
Am pus pe seama pesimismului meu avertismentul cum că a mea colecţie de cărţi nu mai e întreagă, nu mai e.
Aici, în blocul în care stăm geamurile sunt în majoritate de lemn, când am ajuns şi le-am văzut am zis că se vor sparge rând pe rând, până acum au crăpat două, unul din cauza vântului şi al doilea izbit de un porumbel.
Nu am noroc la telefoane, nici cu actualul alview a5 easy nu mă laud, dar să cobesc că se va crăpa ecranul şi chiar să se crape mi se pare culmea cobitului.
Doh, asta e un mare defect al meu, unul pe care se pare nu ştiu să-l gestionez încă…
Mintea mea se încăpăţânează să-mi arate partea goală a paharului de fiecare dată… ar trebui să folosesc de acum doar căni.

sursa foto internet