Enterocolita în luna a noua de sarcină de la neglijenţă la pericol imiment

Enterocolita în luna a noua de sarcină  O felie de parizer şi coşmarul enterocolitei a început. Nu voma agresivă şi nici scaunele diareice repetate  nu erau cele mai mari probleme, ci burta mea imensă de 36 de săptămâni şi jumătate.
Acest articol stea în ciorne demult, dar m-am gândit că ar fi bine să nu-l şterg, ci să-l scriu.
La masa de seară am poftit la o felie de parizer, cum poftele nu puteau fi ignorate în acel moment de sarcină  am şi mâncat-o. De cum am pus-o în gura am simţit că nu-mi prea place, dar am continuat să o mestec. După masă, mi-am luat pacheţelul cu mâncărica pentru noapte şi-am plecat să dorm. Era 22. 46.
Enterocolita l;a gravida

La două ore, 00.50, un lichid fierbinte îmi punea gâtul la grea încercare. L-am rugat pe Alex să mă ducă la baie unde am vărsat tot parizerul nedigerat. M-am spălat pe faţă cu apă rece şi m-am întors în pat, peste alte cinci minute mă luptam din greu cu o altă problemă, diareea.
Capul îmi plesnea de durere şi respiraţia mi se îngreunase, dar nu asta mă îngrijora, ci cercul dureros care îmi înconjurase burta. A doua oară ajunsă în pat mi-am spus că dacă istoria se repetă chem ambulanţa. Peste alte câteva minute gura mi s-a umplut şi-am vărsat pe covor, starea de rău nu a dispărut ca după orice vomă, ci o greaţă cumplită îmi stăpânea tot trupul. Alex dusese covorul de la nasul meu şi încerca să mă liniştească, nevoia de ajunge iar la baie s-a mărit şi acolo am rămas cu capul sprijinit în mâini, plângând  vreme de mai bine de jumătate de oră.
La ora 2.00 mă întorceam în cameră şi deschideam larg geamul, aerul rece de octombrie îmi făcea bine, începusem să respir normal iar durerile scădeau în intensitate. La 3.20 o luăm de la capăt, voma verde şi scaun diareic. Era necesară prezenţa unui medic, m-am spălat, mi-am schimbat cămaşa de noapte, mi-am pregătit buletinul şi am sunat la ambulanţă.
Am dat toate detaliile operatoarei: masa de seară cu parizer, voma verde, diaree, dureri în jurul burţii de gravidă în 36 de săptămâni şi jumate, stare generală proastă fără febră.
Când am închis era 4.12. La ora 5.00 mi-a sunat telefonul, şoferul ambulanţei cauta blocul. La 5.10 bunicul cobora şi aducea cu el un ambulanţier.

Când a dat cu ochii de mine m-a întrebat cu reproş: “nu v-a spus duduia de la telefon să coborâţi. “Nu îmi spusese nimeni, ba mai mult specificasem eu că îmi era foarte rău şi  că eram o gravidă aproape de termen. Am plecat sprijinindu-mă de Alex ţinându-mi burta în braţe.

Scările păreau nesfârşite şi când în sfârşit s-au terminat şi eu era să mă prăbuşesc. M-a suit soţul pe targă şi maşina s-a închis. Lângă mine o asistentă somnoroasă se chinuia să îmi ia tensiunea. Era 150 cu 100, probabil din cauza efortului.
Completatul fisei a fost şi el un efort, i-am repetat de două ori vârsta mea şi-a sarcinii şi CNP-ul am îndemnat-o să-l scrie de pe buletin.
La spital am ajuns repede, nu era o prea mare  agitaţie la Upu spre norocul meu şi aşteptarea avea să fie scurtă. Mă transferaseră de pe targă pe un pat cu gratii ce mă susţinea bine, din grijă ambulanţieirilor am ajuns în seama unui brancardier în vârstă ce mă privea cu milă. Mă deranja cumplit lumina neonului de pe hol aşa că mi-am permis luxul să închid ochii.
– Ce face, doarme? Zicea răspicat o femeie în alb venind către mine.
– Nu dorm, i-am spus încet.
M-a privit fugitiv fără să mă întrebe asupra stării de sănătate, s-a holbat în foia de pe picioarele mele şi s-a adresat brancardierului.
– E gravidă, nu am ce să-I fac, o duci la ginecologie.
S-a îndreptat cu foia mea spre cabinet. După câteva minute s-a întors mi-a pus fişă pe picioare şi i-a făcut semn celui de la căpătâi să plece. Patul acela gonea spre lift iar eu mă rugam că măcar copilul să se simtă bine.
În lift starea de greaţă şi o ameţeală cruntă m-au chinuit cumplit şi deşi aveam de mers două etaje.
La ginecologie însoţitorul meu a dus fisa intrun cabinet de unde o voce de femeie a zis:
– Du-o la travaliu până vine doamna doctor.

În mintea mea s-a cuibărit o frică teribilă, dacă aveam să mă sperii de vreo femeie în chinurile facerii? Dacă o să nasc şi eu? Ţinându-mi mâinile pe burtă o rugam să mă ajute să fiu puternică.
Patul fu împins spre sala de travaliu.

Înăuntru erau patru femei, una stătea pe patul din partea stângă şi aşteptasă I se facă o injecţie, alta cu două paturi mă încolo îşi mărea dilataţia respirând adânc, o moaşă mătura şi vorbea cu amândouă, iar cea de-a patra îşi punea haina să plece. Patul cu mine era lângă rândul din dreapta iar femeia ce matura îmi cerea să mă transfer din locul în care eram spre noul culcuş.
Mult prea slăbită după noaptea de coşmar nici măcar în capul oaselor nu am reuşit să mă ridic. Femeia dezamăgită mă întrebă tot cu reproş în glas şi în ochi:
– Şi vrei să te ajut eu?  Sunt  o mână de om.
Brancardierul care nu mă părăsise încă a coborât grătarul şi a răsturnat salteaua cu tot cu mine în patul ales.
M-am întors şi i-am strâns mâna cu puterea de care mai erem în stare şi mulţumindu-I ceva.
A plecat şi m-a lăsat cu femeile iar eu în sfârşit am început să mă relaxez. Îmi căutam cu mama telefonul pus pe pernă, era ora 6.03, eram pe un pat de spital, mi-era foarte rău, dar încă nu mă văzuse niciun medic, nu mi se administrase niciun calmant.

L-am sunat pe Alex ca să-l liniştesc şi mi-am întrebat copilul dacă e bine, pe semne dormea, burta nu era deloc activă.
Moaşa a venit şi m-a întrebat.

– Ţi-e rău? Uite o tăviţă, mai e puţin şi vine şi doamna doctor la tine.
I-am mulţumit sperând să nu mai vărs. Am închis ochii şi am ascultat ce făceau celelalte mame.
Cea din patul din faţa mea aştepta o injecţie după o hemoragie puternică, femeia ce urma să nască se plimba respirând şi rugând-o pe moaşa să o lase la geam, avea nevoie de aer. Era foarte tânără, abia ce împlinise 18 ani, o fetiţă ce aştepta o fetiţă. O apreciam pentru calmul şi curajul ei.
Greaţa nu am mai simţit, dar capul îmi pocnea din nou în chingi dureroase. M-am trezit din amorţeală când o mână rece îmi lua pulsul. Era mâna doctoriţei pe care o aşteptam.
– Ţi-e bine? Mai ai vărsături?
– Nu, nu am mai vomat de astă noapte, i-am zis.
– Ai făcut o enterocolită de toată frumuseţea. Acum trebuie să mă asigur că fătul e bine, zice arătând spre burta mea. Să o aduci în cabinete, I se adresă moaşei.
Apoi a plecat. Moaşei I s-au umplut iar ochii de reproş.
– Mă descurc de data asta, am asigurat-o după ce mi-am şters fruntea cu un şerveţel umed.
Mi-am coborât picioarele cu grijă, m-am încălţat cu nişte slapi pe care mi-I adusese şi-am prins-o de braţ până în cabinet. Tot drumul a fost o încercare de a nu mă dezmembra. Simţeam că mă rup în bucăţi  bucăţele.
În cabinet, doctoriţa m-a întrebat câţi ani am, ce vârstă are sarcina, dacă am urmărit sarcina, cine mi-e medicul ginecolog, ce am mâncat şi am declasat răul.
I-am relatat toate informaţiile şi după ce le-a notat pe o foaie m-a rugat să mă urc pe masă pentru un consult amănunţit.

Aici mă aştepta o scară pe care am spus că nu am cum să o urc şi atunci m-au înconjurat vreo trei persoane din afară, printre ele şi brancardierul ce mă preluase de la intrarea în spital, am mulţumit în gând cerului că era din întâmplare în preajmă.

O dată ajunsă pe masă am simţit că mă prăbuşesc şi abia mi-am pus picioarele pe capră. Doctoriţa îşi începuse investigaţia apăsându-mi tare burta. Mă durea cumplit iar ea nu spunea cumplit. Când mi-a băgat un deget în fund am simţit că mă sufoc. A durat un secol să simtă capul copilului…

– E bine, fătul e viu şi în poziţie corectă.
Verdictul ăsta m-a făcut să uit clipele groaznice ce tocmai trecuseră.
– Te trimit pe secţie şi îţi dau nişte perfuzii cu glucoză, trebuie să te rehidratez. Să ai grijă la ce mănânci, de fapt am să-ţi dau eu o dietă igieno-alimentara pe care o respecţi şi după ce te externez.
Brancardierul adusese între timp un cărucior cu rotile, m-a ajutat să cobor de pe masa de consult, a luat foile de la doctoriţa şi m-a dus spre secţie.
Acolo mă aştepta un pat la fereastră, singurul gol din salonul de şase. Erau mai multe femei în jur, dar pe mine mă durea capul prea tare ca să le pot vedea.
O asistentă a venit destul de repede cu un stativ şi un flacon, eu i-am cerut o tavă, o tavă pe care am umplut-o cu lichid verde în două minute. O dată cu această voma durerile mi-au scăzut mult în intensitate. După ce perfuzia mi-a fost prinsă mi-am permis  să dorm, în sfârşit.
Am privit spre telefon, era 6.59 când, în sfârşit mi se administrase ceva. M-am întrebat dacă în altă ţară aveam să fiu tratată altfel, mai bine sau mai repede? Dacă în serviciul privat avea să urce cineva după mine acasă, dacă medicul s-ar fi mişcat mai cu implicare, dacă mi s-ar mai fi reproşat că mă mişc greu? Nu am primit, bineînţeles, niciun răspuns, doar am adormit jurandu-mi să nu mai fac greşeli iremediabile câtă vreme trebuie să am grijă de doi.
Învăţara acestei nopţi a fost următoarea: Orice simptom acut de boala trebuie tratat cu atenţie, atunci când situaţia se înrăutăţeşte ambulanta trebuie să intervină, de preferat cea privată chiar dacă costă, orice obrăznicie gratuită nu trebuie tolerate prin tăcere, sistemul medical românesc se mişca greu şi tocmai pentru asta îi lipseşte performanţa.
Deşi au trecut aproape 3 ani de la acea noapte eu mi-o amintesc în detaliu, a fost o lecţie dură şi m-a ajutat să privesc mâncarea cu băgare de seamă şi niciodată să nu uit că urmează să am grijă de doi. Evitati aceasta nenorocita de Enterocolita în luna a noua de sarcină .

Sursa foto

Despre Roxana Trandafir 763 de articole

Sunt Roxana, mama lui David si fac din asta misiune de suflet. Iubesc marea, cartile, toamna si cuvintele ce nasc povesti. Sunt timida ce in lumea ei traieste liber si frumos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat:
Citește articolul precedent:
O femeie care nu se pricepe la schiţe şi un bărbat care nu vede nimic au montat un pat de mijloc

O femeie care nu se pricepe la schiţe şi un bărbat care nu vede nimic au montat un pat de...

Închide