ce ne spunem cand nu ne vorbim

Ce ne spunem cand nu ne vorbim de Chris Simion

Ce ne spunem cand nu ne vorbim  trebuia sa fie o carte buna, asa spuneau despre ea titlul ales, dar si cei care o citisera inaintea mea. Le-am dat crezare si-am inceput si eu sa o citesc. Dupa primele cinci pagini imi dadeam ochii peste cap cautand un fir al naratiunii, la pagina treizeci ma apucase rau cascatul, la pagina o suta deja imi venea sa o inchid si s-o arunc deoparte, daca nu am facut-o a fost doar datorita obiceiului meu prost de-a citi orice carte o data inceputa.
Aproape ca uitasem de ea, daca nu-si distribuia Laura recenzia pe facebook nu cred ca mi-as fi amintit-o.

Ce ne spunem cand nu ne vorbim este o poveste de iubire imbibata de clisee si filosofie de doi bani. Da, filosofie de doi bani si clisee pe care le-ai citit si auzit si in alta parte, penita lui Chris Simion nu e deloc originala. Deloc.

Se iau doua personaje nedefinite, androgine uneori, cu porecle puerile si inclinatii spre un romantism din acelea siropos. Se ia un cadru virtual si se comunica prin mail. Toate acestea imi amintesc de alta carte insuportabil de proasta, Eu sunt Femeie.
Astfel conturata povestea din Ce ne spunem cand nu ne vorbim nu are nicio sansa sa ma emotioneze si nu ma va emotiona deloc, nici chiar prin incercarea strecurarii dramatismului in ea.
Sa ne intoarcem la personaje, ele sunt Floarea soarelui si Zmeul albastru. O femeie si un barbat care se iubesc si incearca sa se apropie din nou. Ei gasesc drept cale de comunicare scrisorile electronice.

Scrisori electronice incarcate de o dragoste adevarata, marturisita, sincera, puternica, ravasitoare, dar strivita fara mila de clisee si metafore fara rost.

Intelegi ca indragostitii se iubesc dincolo de limite, dar ei nu inceteaza sa-si trimita replici si contra replici la ideile folosofice pe care le emiteau. Replici si contra replici fara un substrat palpapil, fara substanta, doar judecati fara noima, filosofii marunte din gura unor diletanti.

Ea il cauta pe el marturisindu-si iubirea si cerandu-si iertare pentru ca il parasise, vrand sa il iubeasca din nou dupa ce il mintise. El ii raspunde sentimentelor si totodata se simte dezamagit si tradat.

Dupa un parcurs de cateva zeci de pagini “ filosofice” despre iubire, moarte si Dumnezeu, aflam ca Floarea- Soarelui se retrasese din lumea Zmeului albastru atunci cand in viata ei aparuse cancerul. Asta e singura situatie reala de care atarna povestea pana acum.

Ce ne spunem cand nu ne vorbim ne intoarce nemilos in spatiul neinspirat al filosofiei personale.

Temele abordade sunt ample: iubire, boala, viata, moarte, teama, iad, renastere, credinta, dar sunt tratate superficial,cu atata amatorism incat cliseul ajunge sa sufoce, la propriu. Dupa o plimbare din adancuri in neant, din iad in rai ajungem din nou in cadrul unei fapte reale care e lipsa bolii. Floarea-soarelui nu fusese nicioadata bolnava de neoplasm, doar analizeze ii fusesera schimbate. Ideea aceata plina de  substanta, de drama, de urat, nu dezvaluie dimensiunile noului hau, ci o arunca pe eroina intro alta cautare. Cautarea lui Dumnezeu.

Ridicolul acestor intamplari e ca ele nu aduc nimic bun, nici macar frumusete scriiturii, sunt doar aruncate acolo in mijlocul cugetarilor ca niste condimente intro apa chiara.

Povestea de dragoste intrerupta si izolarea voita datorata bolii puteau sa faca aceasta carte una speciala, ea se chinuie sa fie, insa rasuflarea intre doua acte ale unui om pasionat de teatru cum e Chris Simion.

Cunparati cartea de aici

O stea i-am dat si tot mi se pare mult.

ce ne spunem cand nu ne vorbim

Despre Roxana Trandafir 763 de articole

Sunt Roxana, mama lui David si fac din asta misiune de suflet. Iubesc marea, cartile, toamna si cuvintele ce nasc povesti. Sunt timida ce in lumea ei traieste liber si frumos.

2 comentarii publicate

  1. Foarte corect. Am primit cartea asta cadou, am citit 14 pagini, din uimirea că așa ceva e publicabil și că autoarea acceptă numele de scriitor. Cartea e acceptabilă doar dacă stă sub umbrela oricărui alt nume, doar literatură nu. Un ex de frază ”trebuie să accepți omul așa cum e el, cu toate defectele pe care ți le dezvăluie treptat. Una e să iei atitudine față de un lucru negativ și alta e să te lași doborâtă.” Ceva greșit aici? Nu, ideea e corectă, dar stilul e ucigător. Incredibil! Un pic de simț al măsurii? p.s. nu știu cum să abordez problema cu prietena care mi-a dăruit cartea! Nu doar că a făcut efortul financiar, dar era așa de încântată când mi-a dăruit-o, ca și când intermedia o frumoasă întâlnire! nu pot decât să sper că nu o să mă întrebe dacă mi-a plăcut. Sau pot să spun că am găsit multe idei bune, dar nu am rezonat la stil? (fără să afirm că asta nu e în niciun caz literatură, nici probă de mare inteligență, ci doar înșiruire de platitudini)

    • Cand primesti o carte ce e insotita de entuziasm nu e tocmai usor, stiu, eu i-as spune prietenei tocmai asta, ca in principiu are idei bune spuse, insa intrun stil teribil. Important e sa ii spui adevarul, fara a-i spulbera asteptarile lansand o polemica.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat:
Citește articolul precedent:
placerea spalatului pe dinti pentru copil
Placerea spalatului pe dinti pentru copil

Ce faci acolo, mami? Intreba uitandu-se curios la peria mea de dinti. - Ma spal pe dinti, vrei sa iti...

Închide