Aveai o vorba bunicule drag, spuneai des ca “viata merge mai departe indiferent de situatie, iar in situatiile dificile trebuie ajuta” Cum bunicule? cum asta nu mi-ai spus niciodata. Aveai sa imi zambesti si sa imi spui ca nici tu nu le stii pe toate.
Nu aveai de unde sa stii bunicule drag, ca. pe 27 iunie ai sa imi lasi in suflet cea mai mare greutate, desi eu te avertizasem cu permisiunea lui Dumnezeu ca nu as vrea sa mori niciodata. De fiecare data, insa ai facut asa cum ai vrut la fel si acum cand ai plecat spre alta dimisiune. Nu, nu ai murit, doar ai plecat….. stiu si sper ca spre locuri si lucruri mai bune, unde poti sa ii faci pe altii fericiti, insa ai uitat de mine, de mine cea care sunt ceea ce sunt datorita tie, bunicule drag.
Suna egoist, dar te mai voiam putin macar putin pentru mine. Nu ma consoleaza nimic, ma dor vorbele care imi spun ca aveai o varsta si trebuia sa vina si despartirea, dar pentru mine despartirea nu e nicidecum un criteriu in relatia noastra, pentru mine tu trebuia sa pleci chiar dupa plecarea mea, ca nu cumva sa trec prin ce trec acum.
Ma arde pana in carne durerea asta. ma chinuie gandul ca nu am avut puterea sa te vad in ultimele tale zile, imi urasc firea prea sensibila si am sa ma rog in fiecare zi sa ma ierti ca nu ne-am luat ramas bun. De fapt, tu stii bunicule drag, mai bine decat oricine ca nu aveam puterea sa o fac.
Eu vreau sa te pastrez in suflet asa cum numai eu te-am avut. Sunt onorata si iti multumesc pentru ca mi te-ai dedicat in fiecare zi a vietii mele, am fost o rasfatata, dar 33 de ani nu mi-au fost destui, mai vreau.
In luna asta cumplita, de pe 3 iunie de cand am aflat ce te macina pe dinauntru, eu am plans o mare de lacrimi, m-am razvratit si am urat diagnosticul crunt, am sperat ca tratamentul va face minuni, si-am rugat cerul sa-ti dea sanatate si viata de la mine… dar totul a fost in zadar…
Vara care iti era atat de draga parguia roade iar sufletul tau se chinuia constant, ca si cand soarele ar fi locuit in inima ta si te-ar fi parjolit. In 24 de zile mi te-a ars de tot.
Nici nu incepusem ziua bine si cu genele lipite ma gandeam la plaja, dar tu mi-ai trimis gandul ca trebuie sa vad mersul trenurilor… imi intrerupeai atat de brusc vacanta caci aveai sa pleci pentru totdeauna si parca fara regrete.
M-am intors spre tine asteptandu-te parca din fiecare colt, auzindu-te, vorbindu-ti, tipandu-mi durerea, reprosandu-ti ca nu ai fost puternic, trebuia sa te iei la tranta cu moartea asa cum mi-ai promis.
Nelinistea gandului ca nu o sa te poti odihni la Deva cum iti era dorinta nu m-a lasat sa dorm nicio secunda.
Rautatea celor care au avut puterea sa ma judece pentru ca nu ti-am fost alaturi in ultima clipa, mi-a facut rau, mult rau, atat de rau ca era sa ma prabusesc in mijlocul garii. Tu erai pe catafalc si atunci s-a gandit o voce sa ma atace. Una singura, dar raul nu ramane nepedpsit…
In ziua de sfantul Petru, acea a mutarii de pe pamant, m-am pomenit in mijlocul strazii cu tricoul rupt… stiu tie nu-ti placea sa ma vezi purtand negru, dar atunci trebuia sa gasesc solutii si-am intrat in primul second hand. Cu greu am gasit alt tricou ca sa-mi vina, dar am gasit. Soarele ardea desi era dimineata, ca si boala ce te-a mistuit.
Langa tine nu am putut sa vin, am putut doar sa urlu pe la colturi, sa plang asa cum nu am plans dupa nimeni, sa astept pana in ultima clipa sa apari de undeva si sa mi spui ca totul va fi bine, ca viata merge mai departe….
Ironia sortii a facut ca preotul care mi-a botezat copilul a fost acelasi care te-a si condus pe ultimul si va fi peste o vreme si nasul nostru de cununie…da, l-am intrabat cand se poate face nunta la biserica si ne-a promis sa ne vina nas. Poti sa fi linistit si din punctul asta de vedere.
Urcam greu spre locul tau de acuma, cu soarele arzandu-ne in cap, cand, stiu ca ai trimis adiere dupa adiere ca sa ne fie totul mai usor. Nu am avut puterea sa te acopar cu tarana, ci doar sa ma uit spre cer, tu nu vei fi nicicand tarana, ci praf de stele.
Si-apoi am plecat agale spre casa, impiedicandu-ma de ierburi necosite, parca ma tineai pe loc si totusi imi spuneai sa plec… cand sa ajungem langa scara s-a varsat cerul peste noi cu lacrimi grele, a fost semnul ca si tu ai plans pentru ceva. Nu stiu pentru ce, dar poate o sa-mi spui in alte semne.
Deocamdata ma uit ca o hipnotizata la toate cate mi le-ai dat si plang, plang pentru ca ultima oara cand te-am auzit plangeai de durere. Si eu, eu nu puteam sa fac nimic…..
Totul e pustiu acum, te aud vorbindu-mi, incurajandu-ma, sfatuindu-ma si pentru asta mai caut sa-mi ajut viata sa mearga mai departe… Nu stiu cum, ajuta-ma!
Vă invit să va abonați la postări și pe noua pagina de Facebook pentru a ne atrena la discuții zilnice.
Condoleanţe şi multă putere!
Condoleante!