Cand viata nu e o poveste poti sa-i dai propriul curs cu puterea mintii

Era iarna lui `89 inainte ca ea sa devina sangeroasa, la cei sase ani eu nu stiam cum se foloseste un pix, nici daca ar fi fost un pix frixion, decat pentru a contura fluturi, flori si semne de intrebare, pe atunci visam frumos la povestea vietii mele, nu stiam sa sterg nimic si nici nu stiam ca tot ce avea sa urmeze imi va ramane in suflet cu o cicatrice de fier incins.

Intruna din acele dimineti reci somnul mi-a fost curmat de soneria de la usa. Abia mi-am scos nasul de sub plapumioara, cand, l-am auzit pe bunicul vorbind in hol. Am crezut ca venise vecinul de la lapte si stateau de vorba, dar tocmai cand m-am intors la loc in asternut am vazut ca usa se deschide si inauntru intra mama cu un barbat.

Mama a ingenunchiat langa patul meu si mi-a sarutat picioarele si a inceput sa-mi spuna ca trebuie sa plec cu ea, ca venise sa ma ia si ca o sa fiu foarte fericita daca o sa stau cu ea si cu fratele meu.
Instantaneu niste lacrimi imense si-au facut aparitia in ochii mei si cu privirea plina de amar il cautam pe bunicul. Ma mira ca nu era acolo, el niciodata nu ma lasase singura. Barbatul ce intrase o data cu mama induiosat de privirea mea a incercat sa-mi reaminteasca despre sentinta de divort ce trebuia pusa in practica, de pe urma ei mama obtinuse custodia copiilor si implicit a mea, iar el era de la judecatorie si trebuia sa se asigure ca voi pleca cu mama. I-am simtit parerea de rau in glas, dar am continuat sa plang respingand mangaierea mamei. Il asteptam in continuare pe bunicul care probabil plangea prin bucatarie si el. Barbatul care era un executor mai incerca o data spunandu-mi ca nu o sa imi faca rau, ca nimeni nu o sa imi faca, doar ca trebuie sa plec cu mama.
Sufletul meu de copil de 6 ani nu intelegea asta, desi, cu ceva vreme in urma bunicul ma prevenise asupra lui. Nu voiam sa plec, voiam sa vina si sa ma ia in brate ca sa adorm la loc. Cand in sfarsit a intrat in dormitor nu s-a uitat la mine, nu a spus nimic, ci s-a dus direct la sifonier sa imi scoata de acolo haine. Mama, care pana atunci ramasese dezarmata langa pat s-a oferit sa-l ajute. Batranul i-a spus atunci ceva ce nu o sa uit niciodata.

– Am facut tot ce am putut mai bine pentru ea si asta pot sa fac singur! Tu nu ai fost aici, eu am fost!
Asa era, cuvintele lui m-au ranit si mai tare si am inceput sa plang cu suspine. Au asteptat pana m-am linistit si cand nu mai aveam lacrimi am vazut ca valijoara imi era gata.

Bunicul m-a luat in brate, executorul mi-a luat bagajul si mama venea in urma noastra mai abatuta decat pana atunci. In parcarea blocului ne astepta masina acelui domn, bunicul m-a pus inauntru si mi-a promis ca o sa vina sa ma vada mereu. Usa s-a inchis si ne-a despartit si cand Dacia a pornit eu am inceput sa curat geamul cu mana ca sa imi mai vad dragul batran. Cu capul intors si cu un rau de lacrimi in ochi il priveam cum alearga dupa masina. Era prima noastra despartire din toata viata mea putina. Cea mai dureroasa zi, o zi care nici nu incepuse bine, mama venise sa ma ia cand afara era noapte.
Acasa la mama fratele meu care statuse intotdeauna la ea ma astepta cu mare nerabdare ca sa ne jucam. Doar ca mie nu prea imi ardea sa ma joc. In seara zilei aceleia mi-am dus veioza langa fereastra, am luat ursuletul din bagaje in brate si am asteptat cu fruntea sprijinita de sticla rece sa vad cand vine bunicul. Prin intuneric nu zaream nimic in afara de putina lumina de la blocul de vis-à-vis, dar am auzit soneria si atunci a intrat bunicul. Eroul meu isi tinuse cuvantul.

pix frixion
Bunicii mei, eroii mei

La scurta vreme, vreo doua saptamani de la venirea mea in casa ei, mama m-a luat pe genunchi si mi-a spus ca mai voi intoarce la bunici. Nu stiu de cate ori am intrebat-o daca va fi sigur asa si ca sa ma convinga m-a dus la vecina, ce urma sa sune la vecina bunicului sa il cheme ca sa imi confirme si el.
Ajunsesera la concluzia ca e mai bine pentru mine sa stau langa el. A fost cea mai buna alegere. In sfarsit lumea mea se intregise. Ei intelesesera mai greu ca separarea avea sa-mi aduca numai suparare. In sfarsit uitam de lacrimi, de serile in care adormeam fara povesti, in sfarsit nu mai asteptam cu fruntea sprijinita in sticla cernuta de gheata sa imi vad eroul.
Daca as putea sa imi sterg din suflet ziua in care l-am vazut pentru prima si ultima oara pe executor as face-o, poate ar fi fost mai usor ca ei sa comunice si sa-mi provoace mai putina suferinta. In mintea mea totul s-ar fi rezolvat dincolo de usa dormitorului unde eu ma luptam cu somnul, inainte ca trauma sa se produca.

Invatasem sa scriu, scriam frumos si despre toate lucrurile din lume, cand s-a intamplat al doilea lucru pe care as vrea sa-l pot rescrie in povestea vietii mele.

Scrijelisem peste gipsul care imi tinea picioarele tepene tot felul de cuvinte, ca sa fac albul mai placut ochilor si povara lui mai usoara. Fusesem operata si pana sa scap de gips trebuia sa-mi gasesc o ocupatie.

In ziua cand in sfarsit aveau sa imi fie scoase ” cizmele” a fost cu siguranta una dintre cele mai cumplite, am simtit o durere atroce, cum nu mai simtisem pana atunci.
M-am pomenit suita pe masa si pe doctor aplecat peste picioarele mele cu o un obiect ce semana cu o foarfeca in mana. Trebuia sa-mi taie gipsul, dar acesta nu se desprindea de picior, plasa pe care fusese pus se lipise de piele. Am simtit ca ma jupoaie efectiv, cand a inceput sa faca niste manevre brutale cu acel instrument. Am inceput sa plang si asta l-a infuriat peste masura, mi-a ars o palma peste mana si mi-a urlat un “taci” de am tresarit.

Bunica neputand sa suporte si asta a intervenit si l-a mai domolit, dar operatiunea cumplita pentru eliberarea picioarelor mele captive continua fara prea mult succes. Tragea cu o forta incredibila de gips, dar ramanea prins de parca as fi fost pus pentru vecie, statuie de eram si nu ar fi fost atat de greu. Ma durea toata carnea, as fi prins de sufletul doctorului cu mainile cu care strangeam cearsaful. Operatiile ascunse pana atunci incepeau sa se arate, dar cand bandajul le-a fost indepartat am simtit ca mi se sfasie carnea iar, imi amintesc de urletul animalic pe care l-am scos in momentele acelea de parca azi mi-ar rasuna in urechi.

Cand in sfarsit a venit un alt medic in ajutor era prea tarziu. Durerea ma sleise de puteri. Noul venit i-a adus la cunostinta “macelarului” de langa mine ca gipsul trebuia sa fie inmuiat inainte ca sa nu se chinuie nici el, nici eu. Pana la urma au reusit sa ma elibereze si privind maldarul de ipsos, de tifoane si de sange inchegat ce zacea langa pat am zis cu voce tare ca as fi preferat sa mor decat sa simt asa o durere.
Daca as fi putut sa scriu intamplarea altfel nu as fi evitat durerea, caci nu as fi avut cum, dar as fi apelat la rabdare si la compasiune si poate langa mine ar fi stat cel de-al doilea medic din prima clipa in care am urcat pe masa de tortura.

Azi ai fi implinit 60 de ani, mama

Un alt regret major este ca in ultima zi de viata a mamei atunci cand am vizitat-o la spital nu am stat mai mult, desi ea insista cu ultimele puteri, eu am cedat presiunii asistentei care imi spunea ca e prea obosita. Daca ar fi fost dupa mine as fi tinut-o  pe femeia in halat alb inca putin in afara salonului unde eu si mama ne luam ramas bun, as fi adaugat momentului nostru  cateva minute in plus.

In fiecare dintre noi exista dorinta de a schimba ceva, de-a scrie o poveste cu un alt final, dar totodata in noi exista si puterea de-a face povestile sa curga firesc, spre finalul dorit. Avem libertatea de-a fi povestitorii propriei vieti. E un drept cu putere nemarginita.

pix frixion
Pixul Frixion scrie ca sa stearga greseli remediabile de zece ani cu multa pricepere. Sa il folosim la nevoie, gama Dacris e larga.

Puterea mintii noastre nu are un pix, dar  poate sa ne tina departe de cele iremediabile.

Pixul Frixion chiar sterge, dar sufletul creaza idealuri ce nu pot fi niciodata schimbate.

Capacitatea de-a crede in idealuri aduce cu ea si puterea de a depasi situatii aparent imposibile.
Loc de regrete sa nu fie, caci viata are un singur drum. Unic.

sursa foto  pixuri

sursa foto 1 galeria personala, bunicii, eroi ai copilariei mele.

foto 2 din galeria personala, mama la varsta mea de azi.

Despre Roxana Trandafir 763 de articole

Sunt Roxana, mama lui David si fac din asta misiune de suflet. Iubesc marea, cartile, toamna si cuvintele ce nasc povesti. Sunt timida ce in lumea ei traieste liber si frumos.

2 comentarii publicate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


%d blogeri au apreciat:
Citește articolul precedent:
viitorul copilului meu
Viitorul copilului meu nu arata prea bine in orasul cu cetate

Sunt o multime de lucruri ce ma preocupa, dar nici un gand nu imi da tarcoale mai des decat acela...

Închide