Inca mai astept sa sune telefonul dimineata, asa cam pe la ora 8.30, si bunicul sa ma intrebe daca am mancat. Inca mai pun mana pe dispozitiv si caut sa-l sun, revin la realitate abia cand nu-I gasesc numarul in lista, l-am sters. Inca ii mai vorbesc in gand cand am o problema. Inca il aud in minte cum ma cearta ca gresesc. Cred ca asa va fi toata viata de acum incolo. Nu m-am impacat cu gandul ca nu e. Nu o sa ma impac niciodata. Ma straduiesc sa nu ma las prada tristetii, dar totodata ma straduiesc sa nu-l uit.
Dorul, acele amintiri dragi si de nepretuit, povestile ce mi-au leganat copilaria si tot ce-a facut batranul pentru mine imi sunt lipite de suflet pentru totdeauna.
Zilele trecute, in timp ce-mi curatam cardul de memorie si stergeam de zor orice am gasit un fisier audio de vreo 3 minute. L-am deschis crezand ca e de pe vremea cand David vorbea stalcit, dar nu era o frantura dintro conversatie de noapte buna cu al meu bunic. Dupa cateva cuvinte l-am inchis, caci mult prea mare imi era durerea, dar cand mi-am recapatat puterea l-am ascultat pana la capat. Bineinteles ca ma intreba dac-am mancat, la ce ora ne ducem la culcare, ce face puiul de om si totodata ma ruga sa nu dormim dezveliti, sa ne spalam pe dinti si sa ii repet celui mic rugaciunile. La final ne pupa repetandu-si formula de ramas bun: “sa ne auzim maine sanatosi!”.
Poate la vremea aceea mi se parea ca se repeta, poate ca atunci conversatiile noastre erau prea scurte, prea expeditive, dar acum aceasta inregistrare facuta din greseala cu urechea e acum una din amintirile cele mai dragi.
Nu stiu cat de des o voi reasculta, dar macar stiu ca mi-a ramas pentru totdeauna.
Vă invit să va abonați la postări și pe noua pagina de Facebook pentru a ne atrena la discuții zilnice.
Sursa foto
Wow, un articol emotionant…eu din pacate mi-am prins doar 2 bunici in viata, dar nu pentru mult timp. Nu mai sunt de cand eram eu copil…
Mi-au dat lacrimile. Asa sunt eu cu tati, sunt 3 ani de cand nu mai e, la inceput aveam tendinta sa il sun sau asteptam sa ma sune, iar acum uneori vorbesc cu el in gand, ii spun si tristeti si bucurii. Dorul nu trece niciodata, asta e cert!
Durerea pierderii celor dragi este foarte grea. Din pacate si bunicii mei au plecat de multi ani de langa mine insa nu i-am uitat niciodata.
Nu ii uitam niciodată, poate doar devina un pic mai ușor de suportat.
Din păcate uneori uitam ca cei de lângă noi, nu vor fi pe aceasta lume pentru totdeauna.
Emotionant articol, nu mai am niciun bunic in viata si i am iubit tare tare mult.
Pierderea unei perosane dragi este destul de dureroasă. Eu și acum am nr.bunicului scris pe o agendă.
Eu am prins în viață toți bunicii, în prezent trăind doar bunica maternă. Însă cel mai tare îmi este dor de bunicul patern. Era un om deosebit, care în fiecare an de ziua mea de naștere – pe 1 mai – venea la mine cu un braț mare de lalele de la el din grădină… 🙁
Nu mai bunici în viață… Dorul este mare uneori.
Of, ce greu este când pierzi oameni dragi! Eu nu pot spune că i-am revenit nici acum după pierderea tatei. Este ceva ce numai cei care au trecut prin asemenea pierderi pot
înțelege, deoarece cuvintele nu pot exprima ceea ce simți.
Păstrează-i cât mai mult și mai bine amintirea!
Din pacate acestea sunt unele dintre amintirile sau momentele pe care mi-as dori sa nu le traiesc. Urasca sa pierd oameni si nu-mi doresc sa mai dispara nimeni din viata mea ….
Este uimitor cat poate rascoli un gest mic sau o amintire profunda…
E greu sa te desparti definitv de cineva drag, dar face parte din ciclul vietii si trebuie sa mergem mai departe chiar daca avem sufletul frant.
E greu sa te desparti de oamenii dragi si sa știi ca nu o sa ii mai vezi vreodata. Ma bucur că te alina acea conversație.
Tatăl meu a murit de 14 ani, eram micuța, dar a fost foarte greu și este foarte greu.
Nu mi-am cunoscut bunicul niciodată, din păcate. De bunica imi e dor uneori de nu mai pot. ?
Emoționat articol!
Of…da. Din pacate dorul de bunici ma cuprinde si pe mine si ma gandesc de multe ori cu nostalgie la ei!