Am ucis iarna până şi în sufletele noastre

Azi noapte a nins puţin. Atât de puţin încât până să mă dezmeticesc zăpadă s-a transformat în apă, pe străzi sunt acum noroaie şi nu troiene. E dezolant şi trist şi parcă nedrept. Mie îmi e dor de zăpezile de altă dată. De scârţâitul aspru de sub picioare. De nasurile înfofolite. De fulgii generoşi şi grei. De săniuţele vesele de peste dealuri. De brazii albiţi de bătrâneţea iernii ce-şi poartau măreţia pân` la cer. De aburul gros al respiraţiei la fiecare cuvânt. De fotografiile sublime care furau un crâmpei de poveste. Toate îmi lipsesc şi fiecare zi aş vrea să vină iarna cu adevărat. Mai vine oare?

Doar mie îmi e dor de zăpezile de altă dată?

Aşa îmi pare, iarna a fost ucisă fără milă. Nu o mai plânge nimeni şi atunci când vine hotărâtă am vrea parcă ne unim forţele pentru a o alunga. Aud din ce în ce mai rar “mă bucur că ninge”, bucuria asta a fost înlocuită cu ură: “m-am săturat de iarnă, aş vrea să vină vara acum.”
Refuz să ascult. Refuz să accept. Refuz să înţeleg pe aceia care privesc cerul care cerne fulgi şi îl ameninţă cu pumnul. Refuz să privesc televizorul ce anunţa iarna un dezastru şi întăresc idea că ar fi mai vine să vină vara dintr-odată.
Refuz să renunţ la povestea iernii, pentru că, ea este una dintre cele mai fermecătoare poveştii.
Imi e dor de zăpezile de altă dată pentru că atunci bunicul mă aruncă în cele mai mari troiene. Pentru că atunci înălţăm cel mai mare şi mai interesant om de zăpadă, căruia  când nu îi potriveam nasul reuşeam să-I pun nasturii şi când îi puneam nas nu găseam măturica potrivită. Şi chiuiam de fiecare dată când mă suiam pe sanie şi alerga cu mine pe străzi, nu răceam, ci mă bucurăm cu ochii, cu gândul, cu mâinile, cu sufletul.
Îmi aduc aminte şi de florile de gheaţă din ferestre după care plângeam de fiecare dată când căldura nemiloasă le topea. Priveam fără să mă satur la pădure, atunci când ajungeam la ţară iarna. Stăteam pe prispă înfofolită toată şi mă desfătam cu spectacolul grandios, nu mă întrerupea decât străbunica atunci când îmi aducea câte un ceai. Nu îmi era frică de ger, nu mă temeam că un strănut aduce boala şi nici nu fugeam în casă la prima rafală de vânt.
Acum ne zăvoram în casă şi afurisim iarna că pe un grav blestem. Plângem după vara fără să ne pese că ne va pârjoli când va fi vremea. Nici poveşti cu iarna nu mai spunem, ci doar o hulim că ne-a paralizat activitatea. Ne e lene să deszăpezim până şi în faţa porţii şi aşteptam ca autorităţile să facă treaba în locul nostru. Străbunica mea nu afurisea nici iarnă, nici troienele ce-I acopereau casă, îşi luă lopată şi făcea un tunel care să îi asigure un minim de acces în curte.
Acum ne luptăm cu natura, vrem să o schimbăm, să fie după avem noi chef şi nu după cum e firescul lucrurilor. Am tăiat copaci şi-am stârnit-o şi mai tare. Când şi-o cere, însă tributul cum o să ne fie? Căci la un moment dat va trebui să-I plătim pentru toate rele pe care I le facem.
În 2016 la început de decembrie priveam fascinată iarna de la cinci. Tot în luna acea îi pupam lui David nasul roşu şi îl încurajăm să descopere zăpadă. Pentru că mie îmi e dor de zăpezile de altă dată aş vrea ca şi el să aibă parte de frumuseţea acestui anotimp.
Căci iarna nu e furie, nu e urgie, nu e un blestem, ci o poveste fără sfârşit!

sursa foto arhiva mea.

***Va astept si pe actuala pagina de facebook pentru postari zilnice si sa va abonati la postari.

Please follow and like us: