“Tu esti facuta sa fii mama!”, asa ma flateaza sotul meu de cele mai multe ori si… daca nu l-as cunoaste as spune ca ironia nu are amestec in afirmatia de mai sus. Insa, chiar ironia a fost cea care mi-a atras atentia asupra unei anumite probleme in cuplu aparute dupa nasterea lui David. Si atunci incerc sa imi spun ca desi eu sunt doar una ii iubesc pe amandoi. Intrebarea stupida, pe care uneori mi-o adresa lumea, sotul sau copilul? nu e valida pentru ca nu poate sa aiba vreun raspuns.
Citeam astazi articolul Alexandrei pe tema asta si tocmai pentru ca am o experienta similara trebuie sa o impart cu voi.
Sotul sau copilul? Cu siguranta amandoi.
David a venit ca o ploaie de calda peste o mare inghetata, topind asteptarile si udand nisipul arid ce imi inundase inima. Era minunea neasteptate, nemeritata si totusi, atat de reala. In mainile lui mici si in zambetele abia schitate statea toata fericirea mea. Nicicand nu fusesesm mai determinata, mai sigura pe mine, mai femeie si mai frumoasa. Daca la inceput imi era frica sa-l ating atunci cand l-am luat in brate toata teama s-a transformat intr-o dulce fericire.
Copilul acela ma cauta din mijlocul scutecelor pe mine, mama lui.Cu ochii. Imi cerea sa-l tin bine cu trupul si sa-l hranesc imi spunea cu gura. Atunci mi se definise rolul in fata sa, atunci mi-am luat in serios misiunea si am trecut de la statul de femeie insarcinata la cel de mama.
De-a lungul timpului m-am achitat onorabil de fiecare noua misiune si m-am lipit de el inseparabil. Il respiram, il adoram, il iubeam si il traiam la maxim, fara sa vreau a pierde nimic. Eram acolo de la prima miscare a zilei sa ii fur fericirea pana la ultima clipire de ploape ca sa o linistesc cu un sarut. Am cautat sa nu lipsesc, pentru ca, mie imi lipsise mama din primele momente ale vietii. Era o promisiune pe care mi-o facusem si i-o facusem lui David Alexandru inca dinainte de marea noastra intalnire.
El crestea, descoperea lumea iar eu ma fericeam incercand sa fiu mereu aproape. Nu observam mai nimic, eram doar mama, pana intr-o seara cand, in fata unei ferestre deschise am regasit bratele ce ma imbratisasera cu atata drag, pieptul la care plansesem, parfumul pe care il iubeam, respiratia care imi dadea incredere. Era el, sotul meu, iubitul meu, tatal de care eu si fiul meu aveam nevoie. De acum eram trei.
Nu, nu s-a spulberat nici vraja, nici misiunea mea nu s-a intrerupt, ci doar am vazut ca sotul sau copilul si cu mine ne-am reunit in imbratisare. Eram triunghiul echilibrat, eram puterea si fericirrea si numai asa puteam functiona.
Atunci cand o femeie devine mama e drept ca vrea sa isi puna pe primul loc copilul, o face inconstient si involuntar, nu tine sa-l raneasca pe sotul sau, dar daca tendinta acesta se duce la extrema si devine o regula atunci rolul de sot si sotie se exclud, cei doi transformandu-se in tata si mama.
Cu toatele facem asta la un moment dat, nu e nimic condamnabil, e firesc, doar ca atunci cand incepem sa-l vedem pe cel de langa noi e bine sa-i intindem mana si sa-l asezam alaturi, acolo unde ii e locul.
Astfel frustrarile dispar, astfel fericirea e deplina, astfel sotul sau copilul? devine o intrebare fara rost chiar daca tu esti una singura.
Si intotdeauna in trei amintirile sunt mai frumoase!
Sursa foto
