E vina mea, nu pentru toate, dar e vina mea

E vina mea, nu pentru toate, dar e vina mea

In timp ce citeam aseara Mananca, roaga-te, iubeste am avut un moment de iluminare, de nedumerire si apoi m-a napadit dintr-o data tristetea. Aveam o senzatie stranie ca e vina mea pentru toate relele din lume. Atarnand asupra cartii nu am gasit un raspuns multumitor care sa imi aduca explicatia pentru starea mea, insa cum am lasat-o din mana am inceput sa inteleg de unde toata nelistea in care ma zbateam.
Sunt atat de multe lucruri pe care le tin in tacere, incat atunci cand ele „urla” ma dor. Sentimentul de culpa e unul firesc, la fel cum e si acela de teama de a le verbaliza. De ce le transform in taine ca mai apoi sa izvorasca in frustrari si nervi? Acum stiu, pentru ca, mi-e teama sa mi le asum pe fiecare, imi e teama sa nu fiu judecata pentru vinile mele si apoi marginalizata pentru imperfectiunea mea.

E vina mea de multe ori, dar cu precadere atunci cand:

Ma izolez in tacere cautand sa rezolv singura totul.
Simt ca e vina mea si in momentul in care depresia isi face cuib la mine in suflet.
Ca l-am rupt pe al meu sot de orasul lui natal, de ai lui, de tot ceea ce a insemnat viata lui inainte de mine. Ma consoleaza ca mutarea la Deva a fost si hotararea lui, insa pe mine inca ma mustra constiinta si nu stiu cum sa ma iert.
E vina mea pentru alegerea nepotrivita a gradinitei, am pus ideea demografica intai, crezand ca fiindu-i aproape micutului ii va fi si bine.
Ma simt responsabila si pentru lumea incerta in care l-am adus eu si pentru viitorul nesigur care il asteapta.
Simt ca va pleca departe si ca acum ma aflu in singurul moment in care ma pot bucura de apropierea lui.
Vreau sa ma iert si nu reusesc, asta e tot vina mea.
Nu-mi e dor de bunica si niciodata nu mi-o amintesc decat fiind rea cu mine. Nu ma intrebati de ce pentru ca nu stiu sa raspund. Mi-a facut si tare mult bine, insa de cele mai multe ori  raul a fost arma ei de a ma pedepsi.
Ma simt captiva intr-un spatiu inutil pe care ori de cate ori il depasesc mi se pare ca nu ar trebui sa mi se intample nimic bun.
De cand am citit si Cele cinci rani care ne impiedica sa fim noi insine am inteles ca rana mea predominanta este cea de respingere. Sunt o fugara care alearga fara rost si isi asuma vini pentru a hrani egoul sau.
Ma intorc ciclic in acelasi loc. Ma las coplesita de griji si de energia joasa cu care ma inconjor.
Las lucruri neterminate si desi sunt idei bune sunt doar idei si niciodata nu se concretizeaza.
Am incercat sa gasesc raspunsuri in alta parte, insa am realizat tarziu ca ele sunt tot la mine.
E vina mea ca nu ma detasez definitiv de toate cate imi aduc suferinta. Poate ca imi e draga suferinta si caut refugiu tot in ea.
Desi petrec timp cu fiul meu, ii vad evolutia si fericirea de pe chip continui sa simt ca nu sunt o mama buna pentru el.
Am niste lucruri nelamurite cu tata si niciodata nu gasesc puterea sa i le spun.
Am facut o vreme terapie, insa tot singura am gasit calea pe care trebuia sa merg.
Sunt vesnic obosita si satula de rutina, insa o strapung cu greu pentru a o lasa in urma.
Simt ca e vina mea si pentru proasta crestere a oamenilor din jur si inghit in sec atunci cand sunt in preajma lor.
Ma doare suferinta tarii mele si departarea voita a multora de ea. Ma simt vinovata ca nu pot sa evit cu nimic asta.
Imi fac planuri si desi le notez de finalizat nu le finalizez. Ar trebui sa revizuiesc numarul lor.
E vina mea pentru acest text scris la suparare, dar ma bucur ca a iesit din mainile mele, sunt multe dintre framantari pe care am reusit sa le constientizez scriindu-le. Habar nu am cum le voi gestiona, dar vreau sa cred ca o voi face cu ingaduinta. Sper sa pot.
Va invit pe pagina blogului de facebook si de asemea sa donati daca vreti in campania mea de pe bursa de fericire fiindca exista Viata dupa cancer!

vina mea

Sursa foto unsplash.com



6 thoughts on “E vina mea, nu pentru toate, dar e vina mea”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *