Campania mea de pe Bursa de fericire si de ce v-as ruga sa donati

În urmă cu nu ştiu cât timp, am şi uitat momentul, donam 2 euro la 8844 pentru a sprijini Bursa de fericire în demersul de a face un spital pentru copiii bolnavi de cancer din România. Nu făcusem donaţia asta pentru a primii recunoştinţă, ci pentru că simţeam în felul ăsta îmi onorez promisiunea făcută mamei de-a ajuta bolnavii de cancer. Eram total subiectivă şi îmi părea bine că am găsit o motivaţie pentru a sprijini un demers atât de nobil.
Însă, de când cu telefonul dianite de Crăciun am decis să mă implic activ şi mai mult. Mi-e greu să vă povestesc ceea ce urmează, dar aşa o să înţelegeţi mai bine de ce mi-aş dori să mă ajutaţi să îmi duc campania mai departe.
Era o zi oarecare de vineri într-un noiembrie ploios , eram la ore în pauză pe care nu o voi uita niciodată în care nu făceam nimic altceva decât să detest şi ultima oră de chimie care urmă, când în pragul clasei mele îşi făcuse apariţia mama. Slabă, încercănata şi debusolata stătea şi mă aştepta acolo, în uşă. Am chemat-o lângă banca mea şi parcă îi era teamă să intre ca să nu uimească cu înfăţişarea ei. Intriganta pentru mine, puştoaică de 14 ani era atât prezenţa ei acolo, pe neaşteptate, cât şi broboada ciclam cu care îşi acoperea părul în totalitate.
Mi-a spus că vrea să-mi vorbească şi-am urmat-o afară. Nu am îndrăznit să o întreb de ce purta broboada, dar am aflat de la ea că e bolnavă. Atât mi-a spus că e bolnavă şi că urmează să facă  o intervenţie chirurgicală iar pentru a lua o „porţie de curaj” venise să mă îmbrăţişeze. Am îmbrăţişat-o repede, dar am simţit că parcă m-ar păstra pentru o eternitate. Nu mi-ar mai fi dat drumul dacă ai mei colegi nu mă chemau în clasă. Ora de chimie a decurs fără mine, eu plecasem cu umbra mamei mele.
La două săptămâni distanţă, pe când îmi făceam temele, am auzit o conversaţie la telefon între bunica paternă şi o prietenă. Am reţinut-o pentru că a fost din cinism crud:
„-Da, tu, am aflat că mă-sa are cancer ovarian, o lăsăm să-şi facă lecţiile şi dup-aia mergem să-i spunem!”
S-a rupt cerul în două şi toată camera a început să se învârtă cu mine. Eram ca o păpuşă de cârpa aruncată într-un hău, nu ştiam că plâng până nu mi-am văzut toată foaia de pe birou pătată şi udă. Îmi aminteam mâinile ei din acea zi de vineri, broboada ei ciclam şi ochii suferinzi. Nu ştiu ce-am făcut vreme de câteva minute, dar când a venit bunica la mine eram într-o stare deplorabilă, în faţa ei nu prea era firesc să plâng, mai ales pentru mama, dar atunci probabil datorită stării mele nu mi-a spus nimic şi a plecat.  Am lăsat totul vraişte şi am început să mă rog, lui Dumnezeu, Cerului, Soarelui, oricui, numai ca să-mi dea cineva un semn că nu-i adevărat. Era însă real,mama avea sa plece definitiv in peste cateva luni.
Am vrut să o văd, însă intervenţiile chirurgicale şi tratamentele la care era supusă mă împiedicau, eu eram în grija bunicilor paterni şi nu prea aveam voie să mă văd cu ea. Am revăzut-o în aprilie, pe 4 (ca o coincidenţă atunci e aniversarea soţului meu) când, a trimis o verişoară să mă ia şi să mă ducă să o văd.
Am acceptat cu bucurie şi mare emoţie, dar  revederea m-a şocat, boala furase mamei mele frumuseţea, iar din singurul ei ochi viu se scurgeau lacrimi grele. Îi scoseseră unul pentru că boala să nu îi ajungă şi la creier. Eram terifiata. Căutăm pe chipul ei un răspuns la întrebare, un semn că va fi bine, dar aşa cum eram pe patul ei m-a prins  cu oasele ce-i mai rămăseseră drept mâini.
-Vreau să-mi promiţi că o să fi cuminte şi puternică, aşa cum ai fost mereu, chiar şi atunci când eu nu voi mai fi lângă tine.
Nu voiam să rostesc nimic legat de boală, i-am spus doar atât.
când o să fiu doctor am să lucrez în cercetare, vreau să găsesc leac pentru cancer.
La 11 zile distanţă mama pleca în altă lume fără ca eu să o mai văd zâmbind.
Doctor nu am ajuns, fiindcă sensibilitatea mi-a pus o mână fermă pe umăr şi m-a oprit din calea unor interminabile coşmaruri pe care urma să le am dacă urmăm medicină.  Mama ştie asta, sper să ştie, la fel cum ştie că acum donez pentru copii bolnavi de cancer.
Nu sunt puternică, plâng des şi mă doare suferinţa celor mici, dar am speranţa că există viaţă după cancer.

Donaţi în campania mea de la Bursa de fericire şi în amintirea mamei mele şi pentru că micuţii merită o şansă.

Link-ul campaniei mele https://www.bursadefericire.ro/campanii/sanatatea-e-un-dar/3zO8bk8lv
Cand o sa am putere o sa scriu si despre plecarea bunicului meu, tot cancerul mi l-a luat si pe el.
Orice sumă contează. Hai să dăruim o fărâmă de viaţă. #bursadefericire
bursa de fericire



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *