Interviu cu Mona- Interviuri cu mămici#5

Interviu cu Mona- Interviuri cu mămici#5
Rate this post

Talentată şi sensibilă, Mona este invitata mea de luni. Am găsit-o în toamna când a început superblogul şi de atunci nu m-am putut dezlipi de scrierile ei. Puteţi să le parcurgeţi şi voi pe blogul ei şi o să vă contigenţi de valoarea acestei cărţi nescrise. Nu ştiu de unde găseşte Mona puterea de a scrie, însă cuvintele sale pătrund în lumi neîntâlnite, dezvăluie sentimente pline de armonie, zugrăveşte totul în culori pastel. O să vă placă!

 

Interviu cu Mona- Interviuri cu mămici#5

  • Ai hotarat cand sa ramai insarcinata sau copilul /copii a/au venit pe neasteptate?

Copiii mei au fost și vor rămâne mereu pentru mine, întâmplările mele perfecte. Mi-am dorit mereu să fiu mamă, dar după șapte ani de încercări, am renunțat. Ne-am resemnat că privilegiul de a fi părinți nu este pentru noi și ne-am promis să ne fim îndeajuns.

Damian, minunea mea mare, a venit ca o surpriză și mi-a dat peste cap toate planurile. Ironic, m-a luat pe nepregătite. Ce suflet ar putea să mai fie pregătit după șapte ani de dezamăgiri, după zeci de vizite la medic și intervenții mai mult sau mai puțin invazive, dar care mi-au stors și ultima picătură de speranță? Așadar, da! A fost ceva complet neașteptat, de care mi-a fost și frică să mă bucur la început.

Filip, a doua mea minune, a venit că așa a fost să fie. După ce l-am născut pe Damian nu mi-am permis să cred că pot fi într-atât de norocoasă și să fiu, tocmai eu, cea care să aibă parte de două miracole într-o viață! Chiar nu am crezut că ar mai fi posibil să rămân însărcinată. Îl alăptam încă pe Damian când o hemoragie m-a dus din nou la medicul ginecolog. Doar pentru a afla că în mine creștea o nouă viață.

Așa au venit pe lume minunile mele. Nu-i așa că sunt niște întâmplări perfecte?

  • Cum ai putea sa descrii perioada sarcinii/lor?

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”? Glumesc! 🙂

Am avut parte de sarcini ușoare. Mi-a fost mai greu doar în ultimul trimestru când, pe lângă faptul că îmi era un dor nebun să îmi mai pot vedea degetele la picioare la duș și să mă pot încălța fără ajutor, m-a necăjit destul de tare refluxul gastro-esofagian (“acidul”). Dar au trecut toate!

 

  • Ti-a fost teama de nasteri?

Da! Cu tot sufletul, da! Îmi era frică de durere, de tot. Dar cel mai frică îmi era de bebe. Țin minte că am primit cadou niște hăinuțe. Le-am spălat și când am început să le întind, am realizat că totul e real. Că eu chiar voi da naștere unui copil. Unui om! Îți spun sincer că în acel moment am făcut un atac de panică. Ca la carte.

La al doilea a fost mai ușor. Știam ce mă așteaptă și număram zilele până ce avea să vină pe lume.

  • Cum a fost momentul primei intalniri dintre voi?

Mi-ar plăcea să spun că a fost ceva magic, dar nu a fost așa. Eram epuizată și nu îl recunoșteam. Îl căutam în continuare în mine. Așteptam să mă lovească, îmi mângâiam burta și îi vorbeam celui care fusese acolo. Mogâldeața din fața mea mi se părea ireală. Nici nu îmi amintesc primele ore petrecute alături de el.

Știi ce moment îmi e viu în amintire, în inimă? De fapt, nu e un moment, e o senzație. Îl pusesem la sân și dintr-o dată a început să tragă cu atâta putere, încât am simțit o durere ascuțită. Am avut reflexul să îl dezlipesc de lângă mine, să nu mă mai doară. Și l-am privit. Cred că aunci l-am văzut pentru prima oară. O senzație de căldură m-a învăluit. De parcă inima mea, care îl cunoștea deja atât de bine, îmi trimitea semnale spre ochi și minte: Uite-ți minunea! Uite iubirea! Și, Doamne ce multă iubire a început să îmi curgă prin vene. Și azi am aceeași senzație când sunt lângă el: căldură și iubire.

Cu Filip a venit totul mult mai firesc. Puiuțul de om din fața mea îl puteam vizualiza în următoarele etape. Îl auzeam deja gângurind, strigând mama, cuibărindu-se la pieptul meu. Am simțit senzația de căldură de când i-am auzit primul plânset. Deoarece Damian mă transformase în mamă.  Iar când din femeie devii mamă, nu mai există cale de întoarcere.

 

  • Ce nume ai ales si cum ti-ai venit ideea lui?

Alegerea numelor a fost foarte grea pentru noi. Nu îmi plăcea cu adevărat niciunul. Dacă găseam, totuși unul care să mă atragă, nu-i plăcea soțului meu. Reciproca fiind valabilă. Aveam niște reguli clare: să fie unul singur (amândoi avem două prenume, eu chiar sunt strigată pe un diminutiv, iar completarea actelor ni s-a părut amândurora o corvoadă mereu), să fie internațional și eu țineam morțiș să nu fie un nume pe care să-l fi avut vreo persoană care mi-a fost antipatică. Hai, să dăm vina pe hormoni, bine?

Până la urmă ne-am hotărât la Damian. Pe soțul meu îl cheamă Cosmin și mi-a plăcut ideea de Sfinții Cosma și Damian. Să aibă ei doi aceeași sărbătoare. Și întrunea și celelalte criterii după care ne-am ghidat.

La al doilea puiuț a fost și mai greu. Când am aflat că e tot băiețel m-a apucat panica. Ce nume să îi dăm? Tot în ziua în care l-am născut, ne-am hotărât. Și am ales Filip. Am aflat în ultima săptămână de sarcină că un prieten bun avea acest al doilea prenume. Mi-a plăcut imediat. Și Filip a rămas.

Dar un nume e doar un nume. El prinde semnificație și devine perfect în momentul când ți se așează pe buze. Când îl șoptești prima dată puiului tău. Atunci știi că orice alegere ai fi făcut, ar fi fost același lucru. Iubirea, tot iubire e, indiferent ce nume poartă.

  • Cum ti-au schimbat copiii viata?

Am să răspund cu o mică istorioară. Într-o seară, Damian mă întreabă: Mami, voi ați avut și alți copii și i-ați dat?

-Cum adică, Damian? Noi suntem părinții voștri, nu am avut alți copii. Și cum să-i dăm?

-Păi, ce? Ați trăit și înainte? Se poate trăi fără să fii mami și tati cuiva?

Cam așa gândim acum. Considerăm că nu au schimbat nimic, ci ne-au îmbunătățit. Ne-au dăruit un alt mod de a trece prin viață. Ne-au transformat în mami și tati, iar ceea ce a fost înainte parcă e din alt timp, cu alte persoane. Totul a venit natural și treptat, până ce a început să facă parte din noi, să ne definească.

 

  • Tati cum a reactionat? V-a afectat prezenta copiilor relatia de cuplu?

Înainte sau după ce a dat de băut la toți prietenii? 🙂

Nimeni nu e cu adevărat pregătit pentru un copil. Oricât te-ai documenta, ai citi, ai întreba, realitatea te va lua complet pe nepregătite. Noi am fost singuri din prima zi când l-am adus pe bebe acasă. Doar noi trei. Am învățat în fiecare zi să îi fim, să ne fim. M-a ajutat enorm, singura mea responsabilitate fiind aceea de a avea grijă de puiuț. Nu a fost un drum lin, nici unul perfect. A fost viață. Dar a fost mereu a noastră. Niciun moment nu a fost doar a mea sau doar a lui. Eram îndrăgostiții de ieri, părinții de azi.

Eu nu mă mai priveam de multă vreme în oglindă. Nu mă recunoșteam în vreuna. Eram brăzdată de semne care se încăpățânau să mi se adâncească în fiecare parte din corp. Mă pierdusem undeva printre scutece și cearcăne. Și într-o zi a făcut ceva Damian atât de drăgălaș, încât am început să râdem amândoi din toată inima. Și atunci ne-am recunoscut! Bucuria rămăsese neschimbată! Noi eram tot noi!

Am învățat să ne ciondănim în șoaptă și tot șoptit să ne trăim și pasiunea. Și să ne trăim fericirea fără a mai simți nevoia să o strigăm în gura mare.

  • Care e cea mai frumoasa amintire pe care o ai de cand esti mama?

Nu cred  că există cea mai frumoasă amintire. Cred că emoțiile pe care le trăiești alături de copiii tăi sunt ca niște piese de puzzle care ți se lipesc de suflet și te întregesc. Azi sunt eu pentru că cel mai frumos sunet auzit vreodată e lipăitul unor tălpi mici dimineața, cea mai blândă mângâiere mi-a fost dată de niște mânuțe atât de  micuțe încât mereu mă mir cum pot să încap cu totul în ele, cel mai senin albastru l-am văzut cuprins în ochii puilor mei. Îmi vor rămâne toate acestea în minte peste ani? Nu știu. Dar știu că se vor aduna altele și altele și eu voi fi eu doar datorită lor. Datorită acestor momente care fac parte din mine.

  • Care a fost cel mai greu moment?

Cel mai greu mi-a fost și îmi este când sunt bolnavi. Te simți neputincios și chiar dacă știi că se vor face bine, simți o durere sfâșietoare. Orice devine ușor când sunt ei sănătoși!

  • Iti mai doresti copii?

Îmi doresc nepoți! Visez să mă bucur și de privilegiul de a fi bunică. Dar, un alt copilaș nu ne mai dorim. Ne suntem îndeajuns.

  • Iti e dor de viata de dinainte?

Mi-a fost uneori. Când erau ei mici. Îmi era dor să-mi aparțin, să nu am pe nimeni dependent de mine, să fiu doar eu cu dragul meu și să ne pierdem în iubire și povești. Să ne putem face planuri.

Apoi, copiii au crescut și deși au doar șase, respectiv patru ani, totul e mai ușor acum. Nu-mi mai amintesc cum era înainte. Mă încântă viața noastră de azi. Parcă mintea mea refuză să îmi ofere imaginea unui scenariu în care ei nu există. Prea fac parte din mine, din noi, din tot ce însemnăm.

  • Ce lectie ai invatat de la copiii tai?

Se spune că un copil te scoate, cu urlete și cu țipete, din lumea ta egoistă. Copiii mei m-au învățat multe despre mine. Și nu îmi e rușine să recunosc, că nu toate au fost frumoase. M-au învățat că nu există perfecțiune. Că trebuie să încerci să fii cât mai bun, dar să îți recunoști limitele. Mi-au arătat ce înseamnă cu adevărat să fii om.

  • Ce le-ai spune celor care nu-si doresc copii?

Că este decizia lor. Iar dacă nu-și doresc, să nu facă. Văd în jurul meu prea mulți copii nedoriți aduși pe lume. Un copil nu e o păpușă. Aduci pe lume un om, căruia îi vei sădi în suflet primele zvâcniri de a fi. Nimeni nu este cu adevărat pregătit pentru asta, dar trebuie să îți dorești să-ți dai toată silința.

  • Vorbeste-ne putin despre copilul tau /copiii tai, ai tot spatiul si timpul din lume.

Cred că sufletul unei mame, când vine vorba despre puiuții ei, este cel mai vast roman. Dicționarul e prea restrâns pentru a cuprinde ceea ce simte un părinte. Aleg să te invit la un exercițiu de imaginație.

Două inimi, care își completează firesc ritmul, aleg la un moment dat să sară împreună în necunoscut. Nu au nicio idee ce le așteaptă, dar au încrederea că vor rămâne ele. Cad cu zgomot pe o pânză albă și de nicăieri sunt stropite cu culoare și învăluite de căldură. Nu își dau seama prea bine ce se întâmplă sau se va întâmpla. Cu un ghem de temeri în suflet încep un dans al lor. Un dans plin de viață. De râs, de supărări, de întrebări și fericire. Dar e atât de al lor, atât de autentic. Și se împletesc cu culoarea și se identifică cu căldura. Pânza le susține în continuare, dar se transformă într-un adevărat tablou. Clipe și momente colorează albul de dinainte. Însă, nu e nimic așezat într-un contur prestabilit. E un hazard, în care cele două inimi se văd nevoite să-și mai dea răgaz să spele cu lacrimi anumite pete. Și din nou să se lase pradă încrederii că va fi bine.

Așa văd eu viața de părinte. Viața noastră alături de bucățile noastre de suflet.

Iar ca încheiere, spun că există doar un singur cel mai frumos copil din lume, iar fiecare mamă îl are. Puiuții mei nu fac excepție! 🙂

Îți mulțumesc mult, Roxana, pentru șansa oferită, de a vorbi despre mine, mama! Îți salut cititorii, cu drag și sper să vă fi făcut plăcere să îmi citiți cuvintele. Mult spor și inspirație pe mai departe!

Mona Rusinescu

****

 

Eu mulţumesc, a fost o reală plăcere. Să îţi crească puii sănătoşi.

Interviurile cu mămici continua după obicei fix peste o săptămână.

In poza sunt cei doi puiuti.



9 thoughts on “Interviu cu Mona- Interviuri cu mămici#5”

Lasă un răspuns


%d blogeri au apreciat: