Ieri ţi-aş fi iubit romantismul, azi îţi iubesc imperfecţiunea

Am terminat de citit romanul semnat de Sidonia Drăgușanu. E noapte. Mi-am aprins lumânarea parfumată şi am lăsat gândurile să alerge prin suflet. Te privesc cum dormi şi mă umple o stare nedefinită de bine. Simt cum toate fibrele mi se umplu de fericirea pe care mi-ai adus-o tu. Tăcerea nopţii da stării mele profunzime. Întotdeauna mi-ai spus, mai cu reproş, mai cu plăcere, că romantismul e cel care mă defineşte şi tot acela care te-a făcut să te îndrăgosteşti de mine. Te învelesc îndepărtându-ţi de pe tâmple o şuviţă şi te sărut cu degetele unde a fost locul ei.

iubesc imperfectiunea
arhiva personala

Apoi mă întorc spre romanul ce mi l-ai adus în dar, Într-o gară mică, în care am descoperit o lume de care mi-era atât de dor, deşi tu, iubitul meu, îi spui roman desuet şi naiv cu o lume naivă, pentru mine e acesta o întoarcere la visele ce le aveam înainte de a te avea pe tine.
De-aş fi fost eu Dudu a ta, iară tu de-ai fost fost Petru al meu, în vremea în care iubirea se spunea în şoaptă, totul ar fi fost atât de diferit. Te-aş fi zărit din întâmplare, m-ai fi privit fără insistenta, ne-ar fi de-ajuns o simplă privire pentru a ne face inimile tresalte, nu am mai fi căutat în concret alte dovezi de îndrăgostire.
Aş fi rămas lângă a mea fereastră, cu luna jucându-se tainic în păr, în timp ce aşteptăm să te zăresc undeva pe strada mea, de-ai fi venit inima mi-ar fi cântat ode iar somnul mi-ar fi fugit de de la gene pentru o eternitate.
De s-ar fi întâmplat să ne întâlnim, ţi-aş fi aruncat priviri timide, pe când tu, tăcut şi sobru ai fi păşit pe alături aşteptând. Un semn, un cuvânt, o şoaptă, atât era destul se se aprindă focul. Şi totuşi, după o plimbare totul ar fi rămas la fel. Ne-am fi luat fiecare sufletul în mâini şi am fi plecat spre ale noastre case, eu la fereastra mea de juna, tu la al tău cămin ce mi-ar fi străin.
În vremea noastră, acum 7 ani când m-ai găsit era totul în mişcare. Şi timpul şi cuvântul şi gândul şi luna. Nimic nu mai mirosea prin preajmă a iubire, era doar zgomotul timpului ce ne grăbea apropierea topind etapele îndrăgostirii. Stăteam ascunşi fiecare după un ecran de sticlă, fără raze de lună şi plimbări nocturne. Iubirea venea, însă pe unde reci, iară inimii nu-i mai auzeam bătaia.
În ziua aceea toridă de august, când ne-am întâlnit prima oară, m-ai luat direct în braţe şi m-ai dus acasă. În visul meu romantic nu era deloc aşa… unde ne era privirea timidă, atingerea pe furiş, plimbarea pe sub bolţi?
Petru de-ai fi fost ţi-ai fi ţinut iubirea sub tăcere, eu ţi-aş fi fost scrisori deznădăjduite în file de jurnal. Mi-aş fi strâns în cuvinte fiecare speranţă, şi-aş fi dat lacrimilor mele culoarea dorului, iar dorul l-aş fi păstrat sub cheie, acolo unde numai eu aveam voie să ajung. Pe toate ţi le-aş fi trimis scrisoare, dacă aş fi avut curaj. Un dram măcar.
Relaţia noastră de cuplu a început brusc. Îmi era teamă. Te uitai la mine şi îmi spuneai să mă adaptez. Că nu ai vreme să aştepţi să ies din lumea mea. Şi te-am urmat. Şi te-am descoperit. Şi am învăţat să te iubesc din acea primă zi.
Nu erai acela din visele mele coborât, însă aveai puterea să fii sincer. Sinceritatea asta a ta spusă în faţă, fără ocolişuri, m-a convins că am ales bine. Ne-am ales.
Îţi mulţumesc că ai avut răbdare cu mine şi cu lipsa-mi de încredere. Nu a fost nicicând nevoie să-ţi scriu ce simt, ai simţit asta doar privindu-mă.
Şi chiar dacă nu te aştept plângând în pumni, te găsesc mereu acolo. Eşti gata să mă ţii de mână şi să mergem mai departe indiferent cât ar fi de greu.
Dudu de-aş fi fost aş fi aşteptat un răgaz să ne plimbăm pe sub castani, tu să-mi săruţi mănuşa, eu să-ţi admir profilul atât de bărbătesc.
Şi când iubirea noastră va fi fost să ajungă în văzul tuturor tu să-mi cânţi pe sub balcon serenade.
Dar Dudu nu sunt, nu mai visez sub clar de lună şi nu eşti Petru, bărbatul interbelic pregătit să-mi cânte. Eşti doar acela care m-a învăţat să am răbdare cu mine. Să mă iubesc aşa cum sunt, pentru că tu mă iubeşti. Nu-mi faci nici declaraţii, însă braţele tale mă ţin strâns aşa încât îţi simt inima dansând. Nu-mi aduci nici flori, însă mă faci să tremur cu fiecare amintire preţioasă de care nu ai uitat. Nu eşti perfect, nu eşti un domn, dar te iubesc aşa cum eşti. Pentru că atunci când mi-a fost greu ai ştiut mă faci să păşesc înainte prin tumultul întâmplărilor, prin zgomotul timpului şi prin tăceri.
Am ştiut că eşti acela pentru că nu ai încercat să pari altfel decât eşti în ochii mei.
Am ştiu că eşti acela lângă care o să îmi construiesc o altă lume, una reală.
Am şimtit că eşti acela pentru că ai ştiut să îţi dezveleşti imperfecţiunea în fiecare gest şi eu nu am căutat bărbatul ideal.
Am ştiut că eşti acela pentru că ai un parfum aparte, pe care numai pielea ta îl poate avea.
Am simţit că eşti acela pentru că ai fost singurul care m-a făcut să mă simt cea mai frumoasă din lume. Frumoasa ta.
Dormi acum, tot ce simt am să transform într-o scrisoare şi mâine ai să vezi că nu aş da timpul înapoi nici o secunda.

***

Articol scris din povestea noastra pentru proba a zecea a spring superblog 2019.
relatia de cuplu



50 thoughts on “Ieri ţi-aş fi iubit romantismul, azi îţi iubesc imperfecţiunea”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *