Interviuri cu mămici #9-Grațiela Vlad

Reading Time: 15 minutes

A venit rândul unui interviu, cel de-al nouălea din cadrul rubricii mele de interviuri cu mămici, în care vă invit să o descoperiţi pe Graţiela Vlad. Eu o cunosc de puţin timp, ne-am intersectat virtual pe la SuperBlog, dar de atunci o urmăresc constant pentru că, am găsit un om deosebit. Graţiela are o misiune aparte, aceea de a aduce zâmbetul înapoi pe buzele tuturor. Nu e uşor deloc în lumea asta mercantila şi anapoda să fii omul care vorbeşte despre încredere de sine, dezvoltare personală şi forţa interioară, nu e uşor deloc să încerci să mergi pe alt drum atunci când toată lumea păşeşte în direcţia opusă, însă Graţiela face acest lucru cu determinare şi încredere în scopul său. Mai multe detalii despre ceea ce face puteţi afla citindu-i blogul de dezvoltare personală care îi poartă numele gratielavlad,ro

Azi nu este despre antreprenorul care este Graţiela, ci despre ea ca mama de băiat. Cum îşi îndeplineşte cea mai importantă misiune, cea de mama vedeţi mai jos:

Interviuri cu mămici #9-Grațiela Vlad

1. Ai hotarat cand sa ramai insarcinata sau copilul /copii a/au venit pe neasteptate?

Fiind mezina unei familii cu 3 copii, mi-am dorit mereu sa existe cineva mai mic decat mine in casa, de care sa am si eu grija. Asa se face ca inca dinainte de a avea idee cum se fac copiii… am stiut ca imi doresc cativa.

Am povestit foarte amanuntit despre dorinta mea apasatoare de a avea copii si despre dificultatile pe care le-am intampinat, in articolul meu de aici.

2. Cum ai putea sa descrii perioada sarcinii/lor?

Pentru o persoana diagnosticata cu 7 gene heterozigote de trombofilie, boala celiaca si tiroidita autoimuna… perioada sarcinilor este foarte dificila. Si nu din punct de vedere fizic, neaparat, ci datorita acelei iminente de avort pe care o ai cumva stampilata in ADN (sau pe frunte).

Am avut 6 sarcini… si o singura nastere. Fiecare test pozitiv a venit atat ca o bucurie, cat si ca o mare intristare… totusi, ce pot spune este ca iubesc sarcinile. Iubesc sentimentul acela ca in interiorul meu se dezvolta o viata.

Contrar credintelor universale, eu mereu am considerat ca femeia a fost de fapt binecuvantata, nu blestemata, cu aceasta putere de a crea viata. Ea se apropie de indumnezeire atunci cand reuseste sa gazduiasca acest miracol.

Mi-a placut sarcina… cu tot cu vizitele saptamanale la medic (fiindca, asa cum am povestit si in acel articol, nu a fost usor… mai ales dupa cumplitul diagnostic), cu greturi, lesinuri, placenta previa si contractii false… Totul a fost deosebit. Desi eram obosita si asta se vedea si pe chipul meu, ma simteam frumoasa, speciala si… fericita!

 

3. Ti-a fost teama de nasteri?

De nastere in sine nu mi-a fost nicio clipa teama. Aveam lucruri mai ingrozitoare de care sa ma tem. De exemplu, inainte cu o zi de a ma duce la control (undeva in sinea mea simteam ca voi naste), m-am apucat sa caut pe youtube filmulete cu nasterile copiilor cu teratom sacrococcigian (diagnosticul copilului meu). Cand am vazut un caz in care  micutul a murit sufocat inainte de a fi scos din pantec (din cauza ca tumora ramasese blocata), nu m-am mai putut gandi la nimic. Emotiile m-au paralizat complet. Asa se face ca atunci cand am primit vestea ca am contractii (de care nici macar nu eram constienta, fiind obisnuita de la 6 luni cu ele) si ca va trebui sa intru in operatie cu o saptamana mai devreme decat fusese planificat… tot ce am avut in minte a fost ca TREBUIE sa aud plansul copilului.

Nu mi-a mai pasat de mine, de durere, de nimic. Tot ce voiam era sa fie el bine.

4. Cum a fost momentul primei intalniri dintre voi?

Imi amintesc si acum: eram racita cobza. Aveam tensiunea 18 cu 10. Cu tot oxigenul in nari, eu ma chinuiam sa nu ma sufoc, fiindca nu simteam nici macar un firicel de aer care sa patrunda la mine… Gandurile imi erau imobilizate iar in fata ochilor nu-mi aparea decat filmuletul cu bebele mort in timpul nasterii.

Cand am auzit: „haide, tine, scoatem copilul”… intreaga fiinta a uitat sa mai respire. Buzele au inceput sa fredoneze Psalmul 50, cumva fara sa mai tina cont de nimic. Inima imi batea ingrozitor. Parca se lupta sa iasa din corp.

Nu stiu cat a durat… dar parea o vesnicie. Nu puteam decat sa ma rog sa primesc un tipat. Atat.

Cand deja simteam ca raman fara suflare, am auzit cel mai suav, mai melodios si mai tandru planset posibil: era al copilului meu.

L-au acoperit intr-un prosop (cred) si mi l-au adus sa-l vad: cum s-a apropiat de mine a tacut si a zambit. I-am sarutat barbia… si apoi mi-a fost luat. Nedumerit, Ionut si-a reinceput plansul. Era pentru prima data cand era separat de mine… si eu de el.

Toata lumea ma compatimea. „Teratom” in latina se traduce ca „monstru”. Eu nascusem un monstru, cu o tumora de aproape 14 cm intre picioare. Atat de greu a fost de suportat pentru „martori” incat pana si eticheta de la mana i-au gresit-o. In loc sa ii treaca data nasterii… au trecut data „probabila” a conceptiei J. 

Dar pentru mine nimic nu conta. Aveam o minune.

Stii cum se zice, in general, despre copii ca la nastere sunt urati? Eu ma pregatisem moral sa vad un mic monstrulet…

… dar, in schimb, am vazut cel mai angelic chip pe care mi l-as fi putut imagina.

Nu voi uita niciodata senzatia calda pe care am trait-o cand i-am sarutat pentru prima data barbia.

A fost dragoste la prima vedere.

5. Ce nume ai ales si cum ti-a venit ideea lui?

Ha. Aici am iar o poveste lunga si frumoasa…

Pe vremea cand eram gravida cu Ionut studiam foarte mult dogma din spatele religiei ortodoxe. Literatura patristica ma fascina atat de puternic incat tind sa cred ca tot ce s-a intamplat… a avut un scop. De aici si atitudinea pozitiva pe care o am raportata la toata experienta.

Oricum… imi doream ca micutul meu sa aiba nume de sfant. Din acest motiv inclinam spre Luca (de la Sfantul Luca al Crimeei, care mi-a aparut in vis dupa coma septica pe care am experimentat-o ca urmare a pierderii primei sarcini), sau spre Petru (fiind in corul bisericii Sf. Apostoli „Petru si Pavel”).

Totusi… socoteala de acasa nu se potriveste cu aceea din targ!

In momentul in care am aflat despre tumora copilului, am avut o intelegere cu sotul de a nu spune nimanui nimic. Trebuia sa fie secretul nostru, si de fiecare data cand mergeam la Bucuresti la analize (adica aproape saptamanal), dadeam vina pe trombofilie.

Cu toate acestea, intr-o seara, cand ma intorceam de la facultate, m-am trezit cu mama ca ma suna ingrijorata, si imi spune: „iubita mea, tocmai m-am ridicat din rugaciune… si cred ca am un mesaj pentru tine”.

Ca sa intelegeti, mama se ruga foarte mult la Sf. Ioan Rusul. Chiar avea ca duhovnic pe pr. Macarie Sotarca, staretul manastirii Sf. Ioan Rusul de la Girgiu (care acum este mutat la noi, la Valcea – M. Corent). Ea ajutase mult la realizarea Raclei Sfantului si isi facuse un obicei din a citi zilnic Acatistul sau.

Imi amintesc clar fiorul cald care mi-a cutremurat coloana. Era intuneric si frig. Noiembrie. Pe strazile largi ale orasului abia daca se intalneau, rataciti, doi oameni. Era o liniste mortuara…Asa se face ca vestea mesajului pe care avea ea sa mi-l transmita a rasunat mai prodund in constiinta mea decat o goarna.

Eram fericita, curioasa si extrem de nerabdatoare sa aud.

A continuat: „…cum ma rugam eu, asa, la Sfantul Ioan Rusul, m-am trezit din senin ca mi-a aparut imbracat in halat alb, stralucitor, de medic. Nu stiu ce problema are copilul tau, nu stiu ce imi ascunzi, dar m-am trezit ca i-am promis ca daca ti-l salveaza ii vei pune numele Ioan”.

Mie imi place foarte mult sa cred in semne. Pentru mine nimic nu e intamplator, iar puterea autosugestiei mi s-a dovedit adesea iesita din comun. Totusi, am vrut sa cred cu toata fiinta mea.

Dar partea frumoasa abia acum vine: nascand cu o saptamana mai devreme decat era preconizat, au existat probleme legate de operatie. Tumora copilului era benigna, in mediu anaerob, insa in contact cu aerul se maligniza. Din acest motiv era esential ca operatia sa se desfasoare cat mai rapid.

A trecut o zi, a trecut si a doua… vestile de la Marie Curie erau nefavorabile. Am fugit din maternitate, proaspat taiata, sperand ca daca ajung la spital si vorbesc cu medicii… grabesc cumva procesul. Totusi, actiunile mele au fost zadarnice. Raspunsul domnului prof.dr. Ionescu a fost simplu: „nu se poate opera inca. Nu gasim tot ce ne trebuie… si oricum, rugati-va la o minune, ca doar ea il poate salva. Exista sanse foarte mari sa faca toata viata pe el, sau chiar sa moara in timpul operatiei”.

M-am externat din maternitate pe proprie raspundere, cu „burta in brate”, pentru a putea sta pe langa usile spitalului de copii… rugandu-ma sa se intample ceva.

In a 5-a zi, cand deja disperarea mea atinsese cote maxime, i-am spus sotului: daca nu intra nici astazi in operatie… cautam un preot si il botezam! Stiam in sinea mea ca am facut o promisiune… pe care, totusi, inca nu o implinisem. Exact cand am terminat de spus asta, in fata mea s-a deschis liftul… si din el a iesit preotul spitalului.

Nici ca se putea un moment mai oportun. Am izbucnit in lacrimi si l-am impins instant pe fostul meu sot in fata lui, rugandu-l sa ii realizeze copilului nostru taina sfantului botez.

Parintele a fost foarte receptiv. A gasit o fata minunata, o asistenta dulce, blanda si credincioasa, pe care a rugat-o sa vina sa ii fie nasa. Am simtit-o ca pe o adevarata binecuvantare.

In acea zi mare… in care era sarbatorita aducerea moastelor Sfantului Ioan Botezatorul, copilul meu devenea crestin… si primea numele Ioan.

Seara, mama a avut o noua „reverie”. Mi-a spus ca a vazut masa de operatie si in jurul ei erau multi sfinti (caci radiau lumina) imbracati in halate medicale.

A doua zi dimineata, la ora 10, cand m-am intors la spital… copilul meu era in operatie!

Dupa 6 ore lungi, usa blocului operator s-a deschis… si din ea, invaluit in lumina, a iesit domnul prof.dr. Sebastian Ionescu, omul prin mainile caruia Sfantul Ioan Rusu si-a putut face lucrarea. A ridicat privirea din pamant si, cu un glas sfarsit, mi-a spus: „nu a fost bine, a fost FOARTE BINE. Nu va mai avea probleme niciodata!”

Nu va pot descrie ce am simtit in acel moment. Parca un cor de ingeri imi canta in creier.

Cateva minute mai tarziu, intr-un nou incubator mobil, se intorcea minunea mea… cu aproape un kg mai usor, si un aspect perfect normal! Fiind operat la fundulet… nu exista nicio marturie a vreunui chin (pentru ochiul necunoscator).

Asa ca numele nu a fost ales de mine. A fost trimis.

 

6. Cum ti-au schimbat copiii viata?

Mie copilul mi-a dat sens. Am fost o fire foarte depresiva… si asta pentru ca mereu am fost capabila sa fac orice, insa nu gaseam satisfactie in nimic. Nu mi-am prea permis sa imi doresc lucruri. De obicei mi se dictau dorintele… si eu le faceam posibile.

Totusi, in momentul in care am reusit sa imi tin copilul in brate, sa depasesc atatea greutati pentru a-l avea sanatos… am simtit cum Universul mi l-a trimis tocmai pentru a-mi da o lectie.

De cand s-a nascut el am capatat sens. Am invatat sa iubesc neconditionat… si, de fapt, am invatat sa simt cu adevarat iubirea. Era pentru prima data cand acceptam ca o fiinta ma poate iubi. Ca merit iubirea acesteia. Nu mai simteam ca are un interes, ca imi cere sa fiu altcineva decat cine as fi vrut… si incet, incet, prin el, am inceput sa vreau lucruri. Am stiut pentru prima data in viata mea ca am un statut, ca am pentru ce sa ma lupt, ca actiunile mele au o tinta. Am stiut ca in sfarsit are sens sa fiu un exemplu.

M-a schimbat complet. M-a invatat sa traiesc. M-a salvat.

7. Tati cum a reactionat? S-a schimbat relatia de cuplu?

… tati s-a speriat. Nu il pot acuza. Asistentele au fost atat de socate la vederea copilului incat au uitat ca sunt in ianuarie si i-au scris mai pe bratara…

… Fostul meu sot este un om bun si bland, insa extrem de sensibil. Un intelectual crescut printre carti, care intreaga viata si-o petrecuse intr-o lume „virtuala”, rupt de realitate… a primit o puternica lovitura. Nu stia prea multe despre ce inseamna lumea reala… asa ca in momentul in care a devenit tata… s-a speriat. Si nu il acuz. Era greu.

Avand parintii in varsta, a preferat sa se intoarca acasa si sa le fie alaturi la batranete, stiind ca eu voi face o treaba decenta in cresterea copilului.

Dupa un an si jumatate de distantare… am decis sa ii cer divortul. Noi nu mai eram un cuplu de cand m-am simtit abandonata in spital.

Nu facuse asta propriu-zis, dar cred ca undeva in interiorul meu asa m-am simtit. Luna in care am stat singura cu micutul in spital, dormind pe un scaun dat din mila de un medic, langa incubator… mancand ce mai apucam sa imi iau de la magazinul de langa spital in momentele in care nu plangea copilul (foarte rare, de altfel), m-a facut sa ma indepartez.

Probabil ca in interiorul meu am judecat aspru decizia lui de a pleca acasa desi nu avea serviciu… sau alti copii care sa aiba nevoie de el. Totusi, mi-a luat un an si jumatate sa imi dau seama ce simt cu adevarat.

Ultima data cand copilul si-a vazut tatal a fost la notar, cand am semnat actele. De atunci il mai vede doar in poze, cand mai dam intamplator peste ele in albumele de familie.

8. Care e cea mai frumoasa amintire pe care o ai de cand esti mama?

Vai… e greu sa alegi una… pentru ca nimic nu se compara cu prima clipa in care l-am vazut… iar apoi, fiecare moment este magic.
Totusi, daca este sa ma raportez la o amintire care imi va ramane mereu vie in suflet… cred ca am una preferata.

Cand Ionut avea putin peste 3 ani, eu am decis sa imi operez deviatia de sept. Aratand horror, mi-a fost ingrozitor de frica de momentul intalnirii nostre. Totusi, cand m-a vazut, reactia lui a fost incredibila: m-a luat in brate si mi-a spus ca este extrem de fericit ca sunt acasa, si ca va avea el grija de mine. La acel moment inca mai dormea cu mine in pat… si avea un somn extrem de agitat, motiv pentru care el, singurel, a decis sa mearga sa doarma cu tatal meu, trimitand-o pe mama sa doarma cu mine, ca sa se asigure ca nu ma loveste cumva, din greseala, in somn. Si cat am stat la ai mei, sa ma recuperez, imi aducea mancarea si paiul, imi aducea medicamentele… si venea mereu sa se asigure ca sunt bine.

Atunci mi-am dat seama ce suflet bun am adus pe acest pamant.

9. Care a fost cel mai greu moment?

In dimineata de 4 februarie, la ora 3… in timp ce il alaptam…si asteptam cu nerabdare sa rasara soarele, sa ne externeze (pentru ca asa ar fi trebuit), copilul meu a incetat sa respire.

Buzele au inceput sa i se invineteasca… si nu mai sugea. M-am ridicat brusc de pe scaunul meu de langa incubator… si am inceput sa tip: „nu mai respira!! Are buzele cianozate!! Copilul meu!!”… nu stiu ce Dumnezeu am putut sa mai strig, dar o asistenta extrem de competenta mi l-a luat brusc, s-a apucat si a mobilizat intreaga sectie… in timp ce pe mine m-au dat afara. Mi-au spus sa incerc sa ma linistesc pentru ca micutul meu simte tot.

Era frig…si curent. Geamul larg al holului avea vedere fix spre Bisericuta din curte. Asa ca am ingenunchiat si, printre lacrimi, am inceput sa spun in sinea mea: „Doamne, daca tot mi l-ai dat… si l-ai salvat… acum de ce mi-l iei?”.

Abia ce incepuse si el sa se hraneasca natural… si am luat-o de la capat. Inca trei zile a fost tinut pe aparate… si pe gavaj… si abia doua saptamani jumate mai tarziu am putut pleca.

A fost ingrozitor. Undeva, la nivel subconstient, sentimentul incompetentei in fata mortii… m-a traumatizat. De atunci am ramas cu frica de inec. Am crezut ca asta s-a intamplat. Medicii spun ca era vorba, de fapt, de o viroza. Eu ma mai gandesc si la Sindromul Mortii Subite. Mai am cunostinte carora le-au murit bebelusii in somn… e mai comun in randul celor nascuti prematur (cum, la limita, este si cazul lui). Oricum, totul e bine cand se termina cu bine. Am avut marele avantaj de a fi in spital atunci si de a avea pe tura o asistenta extraordinara care a stiut cum sa reactioneze. Iubesc spitalul Marie Curie si sunt recunoscatoare intregului corp medical pentru tot ce au facut pentru copilul meu. Sunt ingeri care traiesc printre noi!

10. Iti mai doresti copii?

Mereu mi-am dorit sa am 4 copii… deci… da! Acum, ca in sfarsit am si familia pe care mi-am dorit-o pentru copiii mei… chiar vrau mai mult ca niciodata. Totusi, cu trombofilia si tiroida autoimuna… e putin mai greu. Insa nu imposibil! Cred, cu tarie, ca la momentul potrivit vor aparea.

 

11. Iti e dor de viata de dinainte?

Nu imi amintesc nimic dinainte. Nu are de ce sa imi fie dor. Nu am trait. Viata mea a inceput, cu adevarat, abia de cand l-am nascut pe el. Atunci am inceput sa ma zbat si pentru o cariera… pentru ca in sfarsit avea sens… si pentru o iubire adevarata. Vreau sa fiu un exemplu pentru copiii mei si vreau sa traiesc o viata frumoasa. Asa ca nimic din ce a fost inainte nu are sens.

 

12. Ce lectie ai invatat de la copiii tai?

Am invatat extrem de multe lucruri: de exemplu ca pe cat suntem de neajutorati, pe atat de puternici devenim atunci cand avem un scop clar. Am inteles ca atata timp cat vrem sa traim, nimic, nici chiar soarta, nu ne poate impiedica.

Am mai invatat sa am rabdare. Am inteles ca lucrurile nu se intampla atunci cand vrem noi si cum vrem noi, ci atunci cand ar avea sens…

Si am mai invatat ca lucrurile simple, precum un zambet, o imbratisare sincera si un „te iubesc” spus din inima… valoreaza mai mult decat orice! Si, de asemenea, au puterea de a vindeca!

13. Ce le-ai spune celor care nu-si doresc copii?

Nimic deosebit. Fiecare om are argumentele si credintele sale. Sa fii parinte este o vocatie. Sunt multi oameni care nu o au, si uneori este mai bine sa nu se forteze sa si-o asume daca nu sunt pregatiti si pentru sacrificiul pe care il presupune acest statut. Sunt multi oameni care chiar ar face o treaba extraordinara daca s-ar axa pe menirea lor (care de multe ori nu are nimic a face cu procreerea). Asa ca nu pot decat sa spun ca daca simt ca nu vor copii, probabil ca ei stiu mai bine de ce. Oricum, daca este vorba despre frici, la momentul porivit, ele vor fi distruse. Dar nu e bine sa aduci un copil pe lume fortat. Uita-te la cate destine sunt chinuite… cate suflete nu au cerut sa se nasca si se zbat cu „pacatele” pe care le mostenesc prin ADN. Studiez mult psihologia si psihogenealogia… si daca nu vreti sa credeti in versiunea religioasa, atunci poate are mai mult sens explicatia psihologica prin care toate regretele, „secretele de familie”, emotiile pregnante si bolile… se transmit biologic si psihologic. Asa se intampla ca repetam soarta parintilor, ca retraim evenimente… sau ca ne trezim cu boli pe care nu ni le putem explica.

Un copil trebuie sa fie dorit. Iar un om care nu isi doreste copii trebuie inteles si nu condamnat.

Oricum, daca invatam sa ne cunoastem si sa ne acceptam pentru ceea ce suntem, intelegem si ca avem puterea de a ne reprograma, daca simtim ca momentul este oportun. Ce vreau sa zic este ca niciodata nu stii ce aduce clipa. Poate ca acum nu isi doresc, dar cand isi vor gasi linistea in bratele unui partener potrivit… sau isi vor implini menirea profesionala… sau vor umple singuri golul pe care il au, e posibil sa se razgandeasca.

Si chiar si asa, daca nu se intampla acest lucru, este ok. Fiecare are dreptul sa traiasca EXACT asa cum simte. Nu este o tragedie. Poti face bine in lume si poti iubi si altceva. Ca animale avem insticte materne si nevoia de a ne transmite gena mai departe…dar nu suntem doar fiinte fizice, suntem si creaturi spirituale. Si daca facem bine in lume si ajutam destine sa se formeze… cred ca e poate chiar mai bine decat daca facem copii pe care, de multe ori, ii neglijam si nu stim sa ii crestem.

14. Vorbeste-ne putin despre copilul tau /copiii tai, ai tot spatiul si timpul din lume.

Ionut este un copil extraordinar, ca toti copiii, de altfel. Sincer, am momente in care ma intreb ce am facut bine sa fiu recompensata cu un suflet atat de cald si de bun.

E un copilas curios, inteligent si extrem de matur. Cumva, in el, o vad pe „Cocuta” (porecla mea din copilarie).

Pentru un baiat este destul de sensibil, dar nici nu este de mirare. In ochi i se citeste pofta de viata, precum si o dorinta incredibila de a sti.

Se zice ca noi ne privim in oglinda… si, e drept, tot ce vad in el este ceea ce vad in mine. Totusi, am curajul sa afirm ca el ma depaseste. Este mult mai perspicace, mai perseverent si mai agil decat mine. La 5 ani deja si-a descoperit pasiunile, si voi face tot ce voi putea sa il ajut sa le exploreze. El stie mereu ce vrea, este hotarat si, spre deosebire de mine, este foarte fixist. Iar din punctul meu de vedere, care niciodata nu am stiut ce vreau, aceasta este o mare calitate.

A reusit sa culeaga atat de la mine, cat si de la tatal lui biologic, tot ce exista mai bun. Si sunt recunoscatoare pentru asta!

Il admir pentru faptul ca are foarte multa ambitie si este extrem de inteligent. Eu am vrut sa ma asigur ca are o copilarie usoara, asa ca am incercat sa il tin cat mai mult intr-o joaca libera. Dar, pentru el, joaca libera a insemnat studiu (din nou, ma regasesc in el). Si vazand cat e de pasionat de a studia si a asimila orice, nu am putut decat sa ma bucur. Nu l-am fortat niciodata sa faca nimic, am testat tot ce a parut sa ii starneasca interesul…am renuntat la tot ce s-a vazut ca nu il preocupa… si asa a ajuns ca singurel, cu putin sprijin, la 5 ani sa stie deja sa citeasca fluent, sa scrie (la tastatura, ca nu are cea mai reusita caligrafie si nici nu il stresez sa si-o perfectioneze, fiindca este evident ca nu „vede niciun motiv pentru care a aiba nevoie sa scrie frumos”. Pentru el este „o pierdere de timp”… si, sincer… are dreptate!)… si m-a depasit cu mult in ce priveste cunostintele de biologie si georgrafie.

Acum vrea sa invete chimie. Ca idee, intentioneaza sa devina biolog, sa se ocupe de mutatii genetice. Este obsedat de acest subiect si in fiecare zi isi ia telefonul si cauta noi materiale pe acest domeniu. Il preocupa speciile rare de animale si mai ales cele hibrid. Pe mine, personal, ma pune putin la zid. Am incercat sa aman lectiile de chimie, dar vazand cat este de interesat sa inteleaga fenomenele imi dau seama ca fac mai mult rau oprindu-l… Asa ca profit de carantina pentru a-l familiariza cu notiunile de baza pentru ca atunci cand va trece perioada…sa ii caut oportunitati de aprofundare. Asa ca, pana la urma, ambitia lui de a citi devreme s-a dovedit utila!

In rest, ca orice copil… e pasionat de dulciuri, jocuri cu supereroi si desene animate (multe dintre ele extrem de cretine, daca ma intrebi pe mine… dar parerea mea e mai putin importantaJ).

Astia suntem noi:

Multumesc pentru onoarea de a vorbi despre cel mai important capitol al vietii mele: Ionut!

***

Puţine şi prea sărace sunt cuvintele mele acum, însă îţi mulţumesc sincer pentru lecţia ta de viaţă împărtăşită cu mine, cu noi, pentru lacrimile pe care mi le-ai adus în ochi şi pentru iubirea pe care o simt în fiecare rând!

Vă invit să vă abonați la postări și pe noua pagina de Facebook pentru a ne antrena la discuții zilnice.

Fotografille sunt ale Grațielei.