Prima excursie cu grădiniţa, o experienţă dureroasă pe care nu o recomand

Prima excursie cu grădiniţa, o experienţă dureroasă pe care nu o recomand

Era în primul an de grădiniţă, avea 4 ani 6 luni şi o educatoare tânără, inimoasa şi entuziastă pe care o diviniza. Atunci a avut loc prima excursie cu grădiniţala care a luat parte şi din fericire şi ultima.
Am stat mult pe gânduri până să decidem să îl lăsăm, dar am hotărât să o facem cu toate că, intuiţia ne spunea contrariul, am cedat insistentei celui mic şi am mizat pe bună organizare a educatoarei dimpreună cu mămicile care îşi anunţaseră prezenta. Eu nu puteam să mă număr printre ele datorită sănătăţii precare, dar aveam cel puţin două pe care puteam conta pe lângă educatoare.
Urma să meargă la grădina zoologică din Sibiu, ceea ce lui David îi plăcea peste măsură, el fiind un veşnic îndrăgostit de animale. Am citit şi semnat acordul de deplasare, în el eram înştiinţaţi şcoală şi profesorii nu se fac responsabili pentru abaterile grave, că pot returna copilul în cazul incidentelor majore şi că, în caz de mici accidente o să fim informaţi la numărul de telefon cu care completăm acest acord.

A doua zi, la opt dimineaţa, ne-am prezentat în curtea şcolii, urmau să plece la 8 şi un sfert. Curtea era plină , însă de copii de toate vârstele, cei de clasa a cincea aveau chiar trollere cu care îi împiedicau pe cei mici. Era o zarvă şi o hărmălaie căreia îi făceam cu greu fata. Am hotărât, noi părinţii, să ne strângem lângă ai noştri şi să stăm lângă poartă. Copiii intrau şi veneau, profesorii încercau să îi organizeze, ai noştri pui nu aveau răbdare. Noi aşteptam educatoarea, ea nu se vedea nicăieri, una dintre mame spunea că e la secretariat pentru ultimele demersuri şi în aşteptarea microbuzului dedicat grupei.
Copiii începuseră să cânte, să se joace, să facă schimb de sticle cu apă. ÎI priveam îngrijorată, dar totuşi îmi spuneam că David nu este cel mai mic şi că, datorită maturităţii lui şi a celor din jur nu v-a păţi nimic. Când în sfârşit educatoarea s-a arătat am ştiut, căci un chiot la unison a răsunat lângă noi. După un scurt instructaj pentru cei mici a luat de la noi soluţiile antibacteriene, plasturii şi fâsele, pentru orice nevoie.
Curtea se golea încet, iar noi aşteptam încă acel microbuz. Trecuse mai bine de o oră, când am ieşit în faţa porţii, în sfârşit venea.
Au urcat pe rând în maşină, am fost asigurată că totul va fi în regulă, una dintre mame m-a asigurat că îi va purta cu siguranţă de grijă. Zâmbeam în colţul gurii şi tăceam. Mă înecau nişte lacrimi, când l-am simţit pe taică-su lângă mine, plângea şi el de parcă pleca în armată.
Microbuzul şi-a închis uşa, David era pe al doilea scaun în dreapta şi îşi agită mâinile energic spre noi, îmi venea să scot o batistă imaginară şi să-mi iau rămas bun. Priveam cum se îndepărta pe alee. Am stat acolo, în poartă şcolii, până l-am pierdut din ochi.
Era prima excursie cu grădiniţă şi prima oară când era pleca fără unul dintre noi. Ne-am îndreptat fără chef spre casă şi am aşteptat. Eram nerăbdători şi totuşi trişti fără vreun motiv anume.

Grupul de whatsapp nu întârzia să ne arate cum cântă cei mici, cu se zgâiesc la drum şi cum se joacă. Totul era bine şi pentru prima oară în acea zi am început să zâmbim.
După două ore şi un pic ajunseseră la grădina, ne trimise poze cu fiecare, l-am văzut pe David în compania băiatului a cărui mama m-a asigurase că va fi bine. M-am liniştit şi am aşteptat.
I-am văzut apoi mâncând la o terasă şi tare mi-a mai crescut inima observând că al meu pui se ştergea pe mâini.
Urma să meargă la un parc de distracţii şi educatoarea continua să vorbească pe grup cu noi, părinţii uitaţi acasă.
La un moment dat, în timp ce scriam ceva pe blog, am avut un sentiment că s-a întâmplat ceva rău. M-a strâns inima într-un fel ciudat şi am luat-o ca pe un semn. Am luat telefonul, nici un semn. Mi-am continuat articolul, nici un semn. Sentimentul rău continua să fie, acolo, undeva în inimă.
Telefonul tăcea suspect, m-am uitat la taică-su şi-am hotărât să îi scriu mămicii cu care comunicăm mai bine.
M-a sunat.
-Imi pare rău să vă spun că… a avut loc un mic accident, David a fugit o clipă de lângă noi şi acum s-a lovit puţin la frunte.

prima excursie cu gradinita
Nu am auzit şi continuarea, căci eram sub povara unei imense culpe. Nici nu vedeam bine de necaz, greşisem atât de mult şi acum copilul era singur, speriat şi lovit la cap.
Dacă nu îi scriam mămicii când aveam să aflu? Educatoarea nu spusese nimic! Era de datoria ei, de ce tăcea?
Orele de aşteptare au fost crunte. Îmi venea să mă urc în primul autocar spre Sibiu şi s-a ajung la el. Distanţa era de nesuportat.
Am mai primit câteva fotografii de la a doua masă a zilei, copilul meu mângâia jucăria pe care o primise în Macmeniu şi era trist, plânsese mult. Mă durea sufletul. Nu putusem să fiu acolo pentru a-l alina. Vina era şi mai mare şi mă apăsă cu o greutate imposibilă.
Într-un final, spre orele 16.00 am primit vestea că se întorc. Aşteptarea s-a acutizat parcă. Atunci când a venit anunţul că ne vedem în 10 minute în curtea şcolii pur şi simplu am alergat până acolo. Era o căldură sufocantă, mie îmi ieşeau espadrilele din picioare, dar nu conta decât să fiu la poartă mai repede.
Autocarul a venit, copiii coborau rând pe rând alergând spre ai lor. David a coborât ultimul. În urma lui educatoarea strigă.
-I-ai spus lui mami ce ispravă ai făcut? Du-te şi arată-i minunea!
Vorbele astea pline de ocară m-au lovit şi mai tare. Îmi ţineam cu greu lacrimile în frâu şi încercam să nu tremur. Îmi era limpede ce fel de tratament avusese fără mine chiar dacă fusese lovit. Empatia şi compasiunea îi lipseau cu certitudine. El mă ţinea tare în braţe şi eu îi cercetăm rănile cu băgare de seamă. Avea o julitură adâncă pe frunte ce supura încă şi câteva zgârieturi pe obraz. I-am cerut iertare, el generosul a spus că nu e vina mea, alergase pe nişte scări şi alunecase pe un pietriş.
Tonusul bun şi zâmbetul lui ne-au liniştit. Mămica în a cărui grijă a fost a venit să mă asigure că nu a putut să-l oprească fiindcă o luase la fugă în parc. Am înţeles-o şi nu i-am reproşat nimic. Ştiam că sprinţarul meu o mai zbugea şi cu alte ocazii.
Educatoarea şi-a luat fata de mânuţă, fusese şi ea în excursie şi s-a îndreptat spre clădiri. Nouă abia dacă ne-a dat un „bună seara”.
Am zis că nu atunci era momentul, că explicaţiile le vom primi a doua zi, cu toate că, era firesc să ni se spună ceva. Am plecat spre farmacie ca să ne ocupăm de rana de pe fruntea mică.
A doua zi am întâmpinat aceeaşi atitudine ostilă şi ofensată. Eu mi-am asumat vină, lăsasem în acea primă excursie un copil cu multă energie şi poate, mult prea mic, deşi nu cel mai mic. Doamna nu găsea nimic greşit în atitudinea ei, ci doar în a copilului care nu o ascultase.
Atunci când nu ai un partener de discuţie e mai bine să renunţi, i-am spus doar că ne aşteptam la o atitudine mai caldă pentru cel mic şi că ni se pare nedrept să îl acuzăm doar pe el. Rezultatul a fost acelaşi, privirea încruntată şi glasul ridicat m-au lăsat rece.
Era poate prea tânără, prea nepregătita, prea ezitantă. David nu era copilul ei preferat, nici nu era nevoie să fie, însă nu îi purtase de grijă preocupată fiind de poze şi de reţelele sociale.
După ce-am ajuns acasă am vorbit între noi, luasem tacit decizia de a schimba grădiniţă. Într-un mediu unde nu era bine, unde era oaia neagră, copilul nu avea ce să caute.

Ce-am învăţat din experienţa aceasta?

 

  • Ca un copil de 4 ani e prea mic ca să îşi asume o excursie.
  • Nu era cazul să mă încred în adulţii din jur şi că prezenţa mea a fost vitală.
  • Cadrele didactice fără o mare experienţă nu se descurcă cu toţi copiii, nu îi înţeleg şi nu îi disciplinează.
  • Dacă, Doamne fereşte, ar fi fost mai rău tot asupra copilului ar fi fost aruncată culpă.
  • E posibil ca al meu copil să fii păţit şi altceva în grupă, lucruri de care eu să nu fi aflat niciodată.
  • Empatia şi dragul de copii pot lipsi şi celor care ar trebui să nu le lipsească.
  • Semnarea acordului de deplasare a minorului îmi închisese orice drum spre direcţiune.
  • Partea bună era că rana nu era gravă şi că lovitură îl învăţase pe cel mic să fie mai temperat şi mai atent la ce face.

Asta a fost experienţa cu prima excursie cu grădiniţa, una pe care dacă o face prea repede ori singur cel mic poate avea de suferit.
Până la o viitoare excursie cu grupul vor mai trece nişte ani, nu va fi singur decât în clipa în care v-a putea să îşi poarte de grijă.

Vă invit să vă abonați la postări și pe noua pagina de Facebook pentru a ne antrena la discuții zilnice.

arhiva foto arhiva mea.

Share

17 thoughts on “Prima excursie cu grădiniţa, o experienţă dureroasă pe care nu o recomand

  1. Eu nu as fi lasat-o. Mi-a povestit cineva ce fiasco a fost tabara pt niste copii de clasa I. La gradi e si mai dificil. Nici parintii, nici cadrele didactice nu pot sa isi asume asa ceva.

    In copilarie am fost in excursie la mare (tot la gradi) si-am fost la un pas de inec. Si-atunci nu erau retele sociale.

    1. Dupa experienta asta eu as interzice plecarea in deplasare cu copiii foarte mici. Din pacate doar dupa acest rau am inceput sa vad altfel lucrurile, dar omul din greseli invata. E adevarat ca un educator sau un profesor nu devine supraom ca sa duca neprevazutul departe.
      Imi pare rau pentru experienta ta, crunta, insa nu putea prevazuta de nimeni, nici atunci si nici daca ar fi fost acum in era social media.

  2. Drăguțul de el…
    Sunt de acord cu tine… E mic sa fie lăsat în grija cuiva necunoscut, mai ales atunci când mai sunt și alți copii. Se întrec, se joaca.. E ceva normal. Cat privește atitudinea educatoarei, cred ca a avut remușcări și i-a fost prea rușine de tine pentru a acționa altfel. Nu a știut cum sa se implice și atunci a apelat la distanță. Poate fi o ipoteza. Nu e obligatoriu sa fie și buna.
    Oricum, totul e bine când se termina cu bine

    1. Si tare bine faci!
      Medic fiind ai vazut multe, dar si poti sa faci multe.
      Si eu daca as fi putut as fi mers cu el, dar situatia a facut sa nu pot. 🙁

  3. Eu lucrez la o gradinita. Nu intotdeauna educatoarea face exces de zel asumandu-si riscul de a pleca cu 30 de copii intr-o excursie. Sunt proiecte care sunt impuse de catre directiune, inspectorat.

  4. De fiecare data am mers cu copilul in excursii, bineinteles pe banii mei, stiu ca am un copil mai zglobiu din fire si am facut tot posibilul sa merg cu el. Dar sa stii ca nu trebuie sa vezi asta ca pe o tragedie, iti inteleg sentimentele ca mama , dar nici sa-l tii retras de ceilalti copii in astfel de excursii. Educatoarea cred ca poarta cea mai mare vina, daca stia ca nu se descurca cu copii mai zburdalnici trebuia sa spuna de la inceput, nu sa dea vina pe copil, sa se simtă vinovat. Eu i-as fi atras atentia cu mai mult tupeu, pt ca o asemenea persoana numai respect nu merita. Pupicei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: