Copilul meu nu e bufonul nimănui

Copilul meu nu e bufonul nimănui

Dacă eşti părinte şi te-a scos din minţi o atitudine a unui adult ce se distră pe seama copilului tău. La fel şi pe mine azi m-a deranjat teribil când un vecin i-a smuls punga din mâini lui David şi nu doar că îl ameninţă că îi va mânca tot conţinutul, ci şi că i-o va înapoia dacă îi cânta ceva, dacă îi spune o poezie. M-am enervat şi l-am făcut să mă privească lung, m-am enervat şi de asta scriu asta: copilul meu nu e bufonul nimănui!


Oamenii au impresia că un micuţ trebuie să îi amuze, să le cânte, ori să le danseze.

Asta e cât se poate de fals. Copilul învăţa poeziile dacă îi fac plăcere, le spune după cum îi e voia, tace dacă nu are dispoziţia sa se spună ceva. La fel şi în cazul cântecelor ori a dansului. Aţi întâlnit cu siguranţă aceste situaţii şi cu siguranţă v-au displăcut. Cum să îţi placă să îţi vezi copilul în postura de clovn.

Copilul are emoţia lui şi e firesc să nu vrea să rostească ceva dacă e pus să o facă, mai ales dacă această persoană nu este una apropiată. Copilul are o timiditate de care nu trebuie să abuzeze nimeni. Copilul nu e obligat să facă pe nimeni să râdă. Nici să îşi demonstreze cunoştinţele cuiva. Pentru lucrurile lui nu trebuie să muncească pentru a le dobândi. Orice gest de deposedare este un abuz. Orice cerere suplimentară este un abuz.

Nici nu ştiţi cât rău pot provoca astfel de gesturi. Copilul meu nu e bufonul nimănui!

– Vai, nu ştii nici o poezie? Toţi copiii ştiu.

– Dacă nu îmi cânţi nu îţi dau jucăria înapoi.

– Ce ruşine, să nu spui nimic.

Toate aceste fraze inhiba copilul, îi crează frustrări, îi scad stima de sine, îl debusolează, îi crează disconfort, îl dor. Adulţilor le pasă? Nu prea de vreme ce nu reuşesc să scape de ele. Aşa după cum vă spuneam aici eu am decis să îmi cresc copilul altfel.

Singura “vina” a lui David a fost să îi treacă dinainte, căci era în fata scării aşezat pe scaun, atunci i-a luat punga şi-a început să-l ameninţe că i-o va înapoia goală, ba că vă trebuia să rostească versuri pentru a o primi. Copilul s-a întristat, a început să îşi ceară bunul înapoi. Încercarea adultului de a-l ţine departe a fost un succes pentru că micuţul nu putea să îi ajungă mâinile întinse.

De obicei ignor atitudinile astea când sunt adresate mie, dar când i-au fost adresate lui a trebuit să intervin.

I-am spus că punga e a lui pentru că i-o cumpărasem, că nu e nevoie să distreze pe nimeni şi că e dreptul lui să o ia. Vecinul s-a holbat la mine şi i-a înapoiat punguţa. Am spus tare copilul meu nu e bufonul nimănui şi am plecat în casă.

 

Vă invit să vă abonați la postări și pe noua pagina de Facebook pentru a ne antrena la discuții zilnice.

copilul meu nu e bufonul nimanui

Sursa foto https://www.pexels.com/

Share

5 thoughts on “Copilul meu nu e bufonul nimănui

  1. Asa este, foarte prost acest obicei al unora. Ca parinte, nu il agreez deloc, iar pe cand eram copil ma calca pe nervi. Oscilam totusi intre doua atitudini: daca eram in verva, faceam un mare show ca sa fiu in centrul atentiei si sa ii uimesc cu … in fine, cunostintele si arta mea, dar daca ma prindeau in toane rele ma uitam atat de urat incat se speriau pe bune. Cred ca si acum fac cam la fel, he he.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: