Acasa » Mi-e dor de-a ta îmbrăţişare, copilul meu

Mi-e dor de-a ta îmbrăţişare, copilul meu

Mi-e dor de-a ta îmbrăţişare

Mi-e dor de-a ta îmbrăţişare copilul meu. Ştiu, am zis că nu mai scriu nicicând despre tine, însă inima şi mintea mea în tine se regăsesc. Dormi acum, ţi-ai întors faţa spre perete, să nu mă vezi parcă şi strângi în braţe o pernă. O invidiez pe aceea pernă, pentru că în braţele tale, noaptea, era doar locul meu. Căldura ta pătrunde adânc în fibră, pe mine mă pătrundea în suflet. Urmele braţelor tale nu durează pe ea prea mult, însă în jurul meu erau legătura eternă.

Nu s-a întâmplat nimic, copilul meu şi totuşi tu mă îmbrăţişezi acum atât de rar.


Creşti şi îţi e ruşine să mă mai pupi înainte să intri în curtea şcolii.
Copiezi comportamente ale copiilor independenţi şi parcă reci…
Îmi strigi un „Pa, mami!” şi pleci spre clasa unde eu nu am voie să intru.
Mă priveşti peste umăr şi te grăbeşti să te îndepărtezi cu al tău mic grup. pleci fără să vezi cum mi se chirceşte inima când îl văd pe ultimul rămas la poartă cum îşi îmbrăţişează mama.
Când să îţi strig „să faci din azi o zi perfectă! „deja ai dispărut după uşi.
Ai plecat fără să vrei a auzi, pentru a nu ştiu câta oară, că îmi va fii îngrozitor de dor de tine cât eşti la şcoală.
Plec descumpănită şi mai tristă, cu un dor de nepătruns în suflet. Mi-e dor de-a ta îmbrăţişare, copilul meu. De clipa aceea magică în tare sufletele noastre se atingeau şi rămâneau aşa… o eternitate.
Nu s-a întâmplat nimic şi totuşi, parcă ţie nu îţi mai e dor de mine. Aş vrea să te îndemne cineva să mă îmbrăţişezi, Sa ai din nou dorinta sa te ţin puţin la piept.
Când în sfârşit eşti din nou lângă mine, deşi mă priveşti zâmbind, ignori braţele mele întinse, am impresia că îţi păsa din nou de lume. De mine nu.


Îmi povestesti despre toate câte le-ai făcut în bancă. Cum l-ai scris pe „G” sau cum te-ai împrietenit şi mai mult cu tizul tău. Ce poveste v-a spus doamna. Cât de extraordinară e matematica Te ascult şi încerc să înţeleg noua-ţi lume, îmi place că încă mi te destăinui, dar tu nici măcar nu vezi că zâmbesc.
Mă întrebi ce lucruri grozave vom face azi, ce expediţie vom mai avea, dacă mai trebuie să dormi după-amiaza şi dacă vom mai merge în parc.
După ce primeşti răspuns la toate izbeşti cu picioarele în zăpadă lui martie şi îţi croieşti drum lăsându-mă în urmă.
De caut să mă apropii te joci singur, explorezi singur şi nu ai nevoie de o curioasă în plus, faci lucruri grozave cu mine fără vrea să mă implici prea tare.
Nu s-a întâmplat nimic… îmi spui şi totuşi, mie continua să îmi fie dor de-o îmbrăţişare. Ţie?

Edit with canva.com

10 thoughts on “Mi-e dor de-a ta îmbrăţişare, copilul meu”

  1. Cat de frumos ai scris. Eu ma bucur de fiecare îmbrățișare a băieților meu, deoarece știu ca va veni ziua când nu o sa ma mai îmbrățișeze foarte des.

  2. Din păcate, pe măsură ce cresc, copiii se îndepărtează de părinți. Este oarecum firesc, deși, mai ales pentru mame, de neînțeles.
    Va trebui să te obișnuiești. În sufletul lui vei avea întotdeauna un loc, să fii sigură de asta.

  3. E normal ceea ce se intampla, copii cresc si le creste si lumea, incep sa aiba mai multe experiente in care noi nu mai suntem inclusi. Stai sa vezi cum e cand copilul are 20 de ani. A mea are 21 si a zburat din cuib.

  4. Mi-au dat lacrimile! Fiica mea inca e destul de lipita de mine, insa o simt ca deja se distanteaza si chiar am experimentat recent o oarecare ruptura fata de cum era inainte si, in mod surprinzator, chiar a durut. In sensul ca, desi stiu ca este bine sa fie independenta, cumva ma asteptam sa aiba nevoie mai mult de mine.

  5. Pingback: Îţi sunt, îmi eşti! – Roxana Trandafir

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *