Feerie- primul meu text publicat

Reading Time: 3 minutes

Când scris-am Feerie, povestea mea despre fericire nu aveam nici măcar o fărâmă de încredere în puterea scrisului meu. Mă trezisem din nou în faţa unei foi albe şi dătătoare de frici, îmi frământam degetele în fraze fără şir şi smulgeam din suflet doar oftaturi. Silabele nu se formau cuvinte, cuvintele se încăpăţânau să mă privească mute, eu să le răspund nătâng, fără a şti cum să le fac să grăiască. Îmi era frica de ridicol, de critici, de mine.. Nu vă vedeam în strare să fac faţă concursului „Fericit pe Planeta Albastră” lansat de editura QUARTO, pentru că mă simţeam mai prejos decât celalti.
Şi totuşi în mintea mea, ascuns şi mic, zvagnea un gând: „Ba poţi!”. L-am auzit bătând la poarta conştiinţei şi dintr-odata in tăcerea nopţii zgomotul acelei batai a devenit atât de puternic.
M-am uitat în suflet şi m-am întrebat ce mă face fericită?
Răspunsul l-am găsit scriind despre fericire… o feerie.

 

Cand prima rază a soarelui îmi caută privirea prin fereastră, eu deja îmi potriveam ultimul ac la pălărie. M-am încălţat în grabă şi-am alergat afară. Aerul rece şi parfumat al primăverii mă îmbrăţişa furându-mi de pe buze încă un zâmbet. Pe caldarâm se auzea doar zgomotul vesel al paşilor mei. Şi nu era vuiet şi nu era grabă, eram doar eu, femeia în rochie mov ce avusese curajul să o ia de la capăt.
Poarta veche a parcului era închisă, când am atins-o cu vârfurile degetelor mi-a răspuns cu o forţă impunătoare nu ca să mă îndemne să-mi opresc gestul, ci ca să mă determine să o deschid şi mai larg. I-am privit armura desăvârşită, şi ea, ca şi mine, venea parcă dintr-o altă lume stând parcă de veghe lumii noi şi deopotrivă primăverii. Am atins-o încă o dată şi m-a lăsat să intru.
Nu departe, pe-o alee pietruită stătea o frumoasă filigorie frumos încadrată de bujori. M-am apropiat şi-am atins cu buzele o petală… şiatâtea senzaţii am simţit, încât mi-am amintit de sărutul nostru din filigorie.Pe când El îmi mângâia gâtul timid cu degetele-i lungi, iar eu căutam să nu ne vadă lumea încercam să mă ascund în braţele lui. Eram atât de tineri, de simpli, de îndrăgostiţi, era începutul unei fericiri, tocmai aflasem că din dragostea noastră cu parfum de liliac înflorise cea mai importantă floare. Am păşit pe scări şi-am zăbovit o clipă. Filogorie, fericire de început şi împlinire. Puţin mai departe, pe dreapta lacul limpede şi-albastru tăcea în aşteptarea salutului din înalturi. Iar eu căutam veşnicia pe luciul ce se îmbrăca în arămiu.
Pe ponton nu mă aştepta nimeni. Am luat acea imensitate în braţe şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru băiatul meu. Băiatul meu, floarea mea de liliac născută totuşi toamna, care a născut în mine atâta forţă încât, atunci când nimeni nu credea că am să am putere l-am adus pe lume. Şi este cel mai frumos între băieţi, căci în gândul către el am pus toate florile ce le-am cules cât îmi era în pântec, tot dorul de mama de care viaţa mă despărţise prea devreme şi toată iubirea pe care inima mea aritmica o putea simţi. Când l-am adus pentru prima oară în parc, aici pe ponton, era prins de mine în bretele porbebe-ului, dar privea raiul apei ca pe cea mai sublimă dintre descoperiri. Susurul apei, zâmbetul lui, strălucirea din ochi şi simplitatea acelei îmbrăţişări, dăduseră fericirii o altă interpretare. Şi-atunci când am reuşit să nu plâng, ci să merg mai departe pentru băieţii mei, atunci am înţeles că fericirea vine din suflet. E voia noastră de a transpune sunetul lumii pe portativul propriei armonii. Şi cum e să fii soţia unui om cărui ochii zăresc doar pe dinăuntru? E ca şi atunci când înveţi să înveţi frumuseţea unui lucru doar pe dinăuntru. Când vocea ta e cea mai caldă slovă. Când eşti frumoasă aşa cum ţi-e dată firea, cum ţi-e sufletul şi nu cum ţi-e înfăţişarea. Când pe piele ţi se tatuează o declaraţie de dragoste a mângâierii şi corpul tău e perfect în imperfecţiune lui. Când te recunoaşte dintr-o mie doar pentru că ai respirat în felul doar de voi ştiut. Când nu poţi să-i reproşezi decât că te iubeşte prea mult! Aici am rămas, pe ponton, și respir în prezent atingând trecutul cu buzele şi mă veţi întreba poate cum e să fii singură femeie din familie? Din întreaga familie. Să te copleşească grijă nu e niciodată prea mult.

Articolul intreg il gasiti aici, in paginile 55-58 din numarul doi al revistei Quarto!

Multumesc sincer tutor celor care au facut acest vis posibil.

Vă invit să va abonați la postări și pe noua pagina de Facebook pentru a ne atrena la discuții zilnice.

sursa foto canva.com