despre fericire
Reading Time: 3 minutes

Când scris-am Feerie, povestea mea despre fericire nu aveam nici măcar o fărâmă de încredere în puterea scrisului meu. Mă trezisem din nou în faţa unei foi albe şi dătătoare de frici, îmi frământam degetele în fraze fără şir şi smulgeam din suflet doar oftaturi. Silabele nu se formau cuvinte, cuvintele se încăpăţânau să mă privească mute, eu să le răspund nătâng, fără a şti cum să le fac să grăiască. Îmi era frica de ridicol, de critici, de mine.. Nu vă vedeam în strare să fac faţă concursului „Fericit pe Planeta Albastră” lansat de editura QUARTO, pentru că mă simţeam mai prejos decât celalti.
Şi totuşi în mintea mea, ascuns şi mic, zvagnea un gând: „Ba poţi!”. L-am auzit bătând la poarta conştiinţei şi dintr-odata in tăcerea nopţii zgomotul acelei batai a devenit atât de puternic.
M-am uitat în suflet şi m-am întrebat ce mă face fericită?
Răspunsul l-am găsit scriind despre fericire… o feerie.

 


Cand prima rază a soarelui îmi caută privirea prin fereastră, eu deja îmi potriveam ultimul ac la pălărie. M-am încălţat în grabă şi-am alergat afară. Aerul rece şi parfumat al primăverii mă îmbrăţişa furându-mi de pe buze încă un zâmbet. Pe caldarâm se auzea doar zgomotul vesel al paşilor mei. Şi nu era vuiet şi nu era grabă, eram doar eu, femeia în rochie mov ce avusese curajul să o ia de la capăt.
Poarta veche a parcului era închisă, când am atins-o cu vârfurile degetelor mi-a răspuns cu o forţă impunătoare nu ca să mă îndemne să-mi opresc gestul, ci ca să mă determine să o deschid şi mai larg. I-am privit armura desăvârşită, şi ea, ca şi mine, venea parcă dintr-o altă lume stând parcă de veghe lumii noi şi deopotrivă primăverii. Am atins-o încă o dată şi m-a lăsat să intru.
Nu departe, pe-o alee pietruită stătea o frumoasă filigorie frumos încadrată de bujori. M-am apropiat şi-am atins cu buzele o petală… şiatâtea senzaţii am simţit, încât mi-am amintit de sărutul nostru din filigorie.Pe când El îmi mângâia gâtul timid cu degetele-i lungi, iar eu căutam să nu ne vadă lumea încercam să mă ascund în braţele lui. Eram atât de tineri, de simpli, de îndrăgostiţi, era începutul unei fericiri, tocmai aflasem că din dragostea noastră cu parfum de liliac înflorise cea mai importantă floare. Am păşit pe scări şi-am zăbovit o clipă. Filogorie, fericire de început şi împlinire. Puţin mai departe, pe dreapta lacul limpede şi-albastru tăcea în aşteptarea salutului din înalturi. Iar eu căutam veşnicia pe luciul ce se îmbrăca în arămiu.
Pe ponton nu mă aştepta nimeni. Am luat acea imensitate în braţe şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru băiatul meu. Băiatul meu, floarea mea de liliac născută totuşi toamna, care a născut în mine atâta forţă încât, atunci când nimeni nu credea că am să am putere l-am adus pe lume. Şi este cel mai frumos între băieţi, căci în gândul către el am pus toate florile ce le-am cules cât îmi era în pântec, tot dorul de mama de care viaţa mă despărţise prea devreme şi toată iubirea pe care inima mea aritmica o putea simţi. Când l-am adus pentru prima oară în parc, aici pe ponton, era prins de mine în bretele porbebe-ului, dar privea raiul apei ca pe cea mai sublimă dintre descoperiri. Susurul apei, zâmbetul lui, strălucirea din ochi şi simplitatea acelei îmbrăţişări, dăduseră fericirii o altă interpretare. Şi-atunci când am reuşit să nu plâng, ci să merg mai departe pentru băieţii mei, atunci am înţeles că fericirea vine din suflet. E voia noastră de a transpune sunetul lumii pe portativul propriei armonii. Şi cum e să fii soţia unui om cărui ochii zăresc doar pe dinăuntru? E ca şi atunci când înveţi să înveţi frumuseţea unui lucru doar pe dinăuntru. Când vocea ta e cea mai caldă slovă. Când eşti frumoasă aşa cum ţi-e dată firea, cum ţi-e sufletul şi nu cum ţi-e înfăţişarea. Când pe piele ţi se tatuează o declaraţie de dragoste a mângâierii şi corpul tău e perfect în imperfecţiune lui. Când te recunoaşte dintr-o mie doar pentru că ai respirat în felul doar de voi ştiut. Când nu poţi să-i reproşezi decât că te iubeşte prea mult! Aici am rămas, pe ponton, și respir în prezent atingând trecutul cu buzele şi mă veţi întreba poate cum e să fii singură femeie din familie? Din întreaga familie. Să te copleşească grijă nu e niciodată prea mult.

Articolul intreg il gasiti aici, in paginile 55-58 din numarul doi al revistei Quarto!

Multumesc sincer tutor celor care au facut acest vis posibil.

Vă invit să va abonați la postări și pe noua pagina de Facebook pentru a ne atrena la discuții zilnice.

sursa foto canva.com

Fata de la oraş

Reading Time: 3 minutesFata de la oraş este o mică întâmplare pe care am scris-o sub formă de eseu ca să particip la tema săptămânii lansate de Gabriela în cadrul grupului sau de pe facebook, Agape. Scriitori pentru cititori. Cu această ocazie lansez o nouă categorie aici pe blog şi vă invit să citiţi : Scrierile mele, aici am să aşez fiecare eseu şi fiecare poezie, fiecare sub semnul modestiei cu care v-am obişnuit.
Revenind la Faţă de la oraş, aceasta eticheta mi s-a pus în satul unde îmi petreceam vacanţele de vară, cu străbunica. Am simţit încărcătura acestor cuvinte şi nu mi-a fost uşor să le accept, dar în timp le-am purtat cu mândrie.

Fata de la oraş

Era duminică dimineaţa, un soare blând şi generos încălzea livezile, lumea revenea la viaţa timid, iar eu ascultam cântecul păsării ce se ascundea prin vie.
Urma să plec la biserică împreună cu străbunica şi îmi pregătisem deja rochia cea bună. Buna mă sfătuise să mă gătesc cu ce am mai de preţ, pentru că la biserică nu se merge orişicum. Aveam 13 ani, iară corpul meu în plină schimbare trebuia gătit să nu se arate. Rochia îmi era lungă, neagră aproape că îmi acoperea şi sandalele, dar avea un cusur, îmi strângea tare pieptul.
Buna mai făcea ceva în curtea din spate şi trebuia să mă întâlnească la poartă. Acolo o şi aşteptăm. Veni grăbită şi agitată, dar când mă văzu, parcă simţi strânsoarea de la piept. Îmi lua fără cuvinte năframa de pe păr, mi-o înfăşură la gât şi o aşeză pe piept prinzând-o cu un ac pe care îl luă din baticul ei.
-Nu poţi merge ase la biserică, se uită tot bărbatul după tine şi nu e frumos.
Nu-am contrazis-o, nu-mi permiteam, ci doar am apucat-o de braţ şi am ieşit pe poartă. Pe drum nici una nu spunea nimic, păşeam apăsat pe pietre ascultându-ne paşii.
Din urmă am auzit un glas, lelea Floarea venea şi ea la biserică.
-Ce faci, lele Ruzalie, duci domniţă la beserica? Să o pui să ţie post ca e mare de acuma, intra în păcate şi e păcat de ea.
-Tine post, tine, declară bună, e fata credincioasă şi bună fată mea.
– Dar e fată de oraş, zise lelea Floarea şi grăbi pasul.
Eu m-am oprit preţ de o clipă, mă răniseră cuvintele ei şi parcă a fi din oraş era ceva rău.
Buna mă trase de mâna cu putere, ca şi când m-ar fi grăbit şi plecarăm mai departe.
În biserica am plecat întâi să mă închin pe la icoane şi în timp ce aşteptăm la rând am auzit din stanga-mi:
-Ce-a crescut fata asta! Zise o bătrânică.
-S-a făcut mare şi frumoasă, confirmă o voce mai tânără tot de femeie.
-Frumoasă da, continua bătrânică, dar vine de la oraş, cu ifose.
Nişte lacrimi se rostogoleau din ochii mei acum, mă simţeam judecată şi nedreptăţita, fără să mă ştie altfel decât din vedere deja mă catalogau ca fiind aroganta fata din oraş.
M-am închinat şi-am căutat-o din priviri pe bună. Era undeva la mijlocul şirului de scaune şi vorbea cu cineva. Am pornit spre ea ascunzându-mi lacrimile, nu trebuia să mă vadă că plâng, pentru că nu ştiam ce să-I spun.
În timp ce mă apropiam am auzit-o vorbind cu o vecină:
– E strănepoata mea, nepoata lui Livia. E o fată de oraş care merge des la biserică.
– Dar trebuie să o pui să ţină post, să se spovedească, fetele de oraş nu mai au ca noi cuvinţă…
Preotul întrerupse această conversaţie, începea slujba şi furtuna din sufletul meu.
Fără să fii făcut ceva anume eram în centrul atenţiei ca fiind faţă de oraş, prezenţa mea contraria şi intriga suflarea şi băgam de seamă că stârnea invidii. Eram privită ca o aroganţă ce purta un păcat. Păcatul tinereţii.

Cunoaşteţi sentimentul? Aştept părerile voastre şi precizez înainte ca ei nu am nici o pretenţie de scriitor, poate sunt doar o iubitoare de cuvânt.
Mă bucur, însă va să văd că am încredere în mine, asta se datorează participarii la superblog, nu am să uit niciodată ce lecţie am învăţat ieşind din confort.
Va astept si pe pagina de facebook pentru noutati zilnice.

Fata de la oraş

sursa foto unsplash.com

Reading Time: 4 minutesAcesta poveste face parte din acele povesti frumoase pe care habar nu ai cum sa le scrii, dar le-ai scris deja. Asistenta sefa isi aprinse o tigara, in noaptea aceea era singura de garda si spre norocul ei sectia era linistita. Relaxata si cu gandul in alta parte isi puse in gand sa termine de citit romanul Sandrei Brawn pe care il tinea in dulapiorul de la care doar ea avea chei.
Cand ajunse la capatul holului langa usa cu pricina I se paru ca aceasta ar fi bruscata, dar cum cheia intra bine nu-si mai puse intrebari. Inauntru, insa in spatele cartilor si fardurilor ei, vazu o geanta veche.
– Cum a ajuns asta aici? Se mira, dar pentru ca se auzi strigata o smulse afara si o lua pe brat, era o geanta de dama.
– Doamna asistenta, veniti repede, pacienta de la 16 acuza in continuare dureri de cap ingrozitoare si plange fara oprire.
– I-am dat un vagon de pastile si i-am gaurit toate venele, ce sa-I mai fac daca durerea nu cedeaza? Intreba intepata. Spune-I ca vin, dar cand am timp.
Asa lasand in urma pacienta pleca cu geanta la brat si se incuie in camera de garda. Cand privi mai atent obiectul gasit realiza ca nu era o geanta oarecare, ci una din piele veritabila.

Deschizand-o cu grija vazu inauntru o multime de foi de observatie chiar ale pacientilor de la Need Life. Acest spital nu era unul obisnuit, ci unul care avea toate sectiile intr-una singura. Studiind atent hartiile ce pareau rupte din registre isi dete seama ca erau constarile tuturor problemelor si deceselor survenite in ultimele luni.
– Vai, zise cu voce tare, nu stiu cine a avut idea asta extraordinara de a lasa geanta in seama mea, dar e o adevarata comoara ce trebuie sa o pastrez, asa Need Life va ramane nepatat.
Puse foile la loc si vru sa ascunda geanta, daca era mai noua ar fi pastrat-o. Dand sa o ascunda tot sub cheie fu brutal intrerupta de nenumarate batai in usa si de tipete asurzitoare.
– Iesiti, moare un om.

Deschise si ii repezi pe cei doi.

Acestia o sfidara tot tipand.
– A cazut un om de pe targa la capatul scarilor, e cu coloana in gips si credem ca nu mai respira.
Urmandu-I vazu un barbat matahalos cazut langa targa. Ii lua pulsul, murise.
– Cand gasiti brancardieri sa le spuneti sa duca hoitul la morga.
Cinismul ii soca pe cei doi, brancardierii erau parca invizibili.

Reintoarsa in camera cu geanta asistenta lua telefonul.

– Morga, am un mort… A cazut de pe targa cand baietii probabil isi faceau numarul prin bai… da, e mort… are fractura craniana. Sa aveti grija ca foia de observatie sa ajunga la mine, am grija sa scriu una in care sa specific ca e vina lui a cazut din pat din proprie neglijenta.
Inchise si sunetul strident al soneriei o facu sa tresara. Era alarma de la 16… iar aia cu durerile de cap. Cand ajunse in salonul cu pricina le arunca tuturor o privire crunta. Femeia cu dureri de cap inca plangea rau, nici nu o lua in seama.

– Doamna, copilul nou nascut si pus in rezerva in patut nu mai respira.

– A, ce? Sunteti voi doctori? Ma duc eu sa vad.
Intr-adevar, cand ajunse langa nou nascut vazu ca acesta are aspect cadaveric. Sa se tot fi nascut de vreo 2 ore si rana de la cordonul ombilical inca sangera.
– Tu ai decedat prin asfixie mecanica, murmura si il acoperi cu un cearsaf ros.
Inapoindu-se la cartea pe care nu o deschisese fu intrerupta de un rezident care ii aducea certificatele constatatoare ale deceselor. Luandu-le le adaposti in geanta cu culpe si scrise pe curat in registrul mare scenariile ei atat de credibile.

O alta bataie in usa o trezi din reveria lecturii. Era o grasana ce gafaia ingrozitor.

– Nepoata mea recent operata de apendice varsa intr-una, veniti, va rog.
– Da-I ceai amar si nu mai veni la mine pentru nimicuri si inchise femeia in afara.
Cartea ajunsese in punctul culminant. II placea, din nou fu intrerupta cand… niste politisti adusesera o gasca la urgenta, cativa pusti aveau rani adanci de la arme albe, iar pustoaicele pareau siluite.
– Mergeti toti la UPU. Vin si eu si se intoarse cu zambet spre agenti. Sunteti singuri care ne aduceti un caz, am avut o noapte pasnica.

Necrezand in aparenta unul dintre barbatii in uniforma o urmari tot restul noptii, dupa ce trecu superficial pe la urgenta pleca cu cateva hartii in mana. In camera de garda le piti intr-o geanta de dama pe care o ascunse intr-un dulapior, apoi intr-un registru mare notase ceva.

Hotarat sa nu ii scape din ochi ramase in apropiere. Asa auzi ca o anume pacienta de la 16 a intrat in coma, o fata se deshidratase complet, dar dimineata ii aduse o surpriza.
Chiar managerul de la Need Life intra la asistenta.
– Cum ti-a fost noaptea colega?
– Floare la ureche, o deshidratare, o coma, doua decese.
– Sa nu bagi in bucluc, o ameninta hotarat.
– Fiti fara grija, doar registrul cel mare il scriu doar eu, de parafa mea nu trece nimeni.
– Uitasem cat esti de eficienta, ii raspunse el si o saruta adanc pe gura.

La iesire, asistenta sefa avea pe umar o geanta inca frumoasa si o carte de amor in mana, cand agentul ii iesi in cale.

– Nu ati plecat? Ii zise ea zambind.
– Nu, va asteptam.
– Va invit la o cafea, ne-ar prinde bine dupa o noapte nedormita.
– Nu beau cafea. Va vine bine geanta asta, dar cred mai bine o iau eu si va intorc invitatia la sectie.
– Cum va permiteti? Sub ce acuzatii? Eu sunt sefa unei sectii…
– Mizerabile si in patul managerului de spital. Am suficiente dovezi in geanta, pe care i-o lua de pe umar, o sa va rasplatesc pt atata stradanie si devotament cu doua bratari groase.
Din acea zi portile Need Life fura inchise, peste un timp nimeni nu mai stia ca acolo fusese spitalul groazei, functiona un muzeu de stiinte naturale in cladire, iar halatele albe nu pareau decat niste stafii in departate cosmaruri.
Cu acest articol particip la concursul organizat de Reeija, magazinul online cu genti de dama.
Aceasta a fost povestea despre geanta cu culpe medicale. Pot sa scriu pordesti frumoase oricand

Vă invit să vă abonați la postări și pe noua pagina de Facebook pentru a ne antrena la discuții zilnice.

povesti frumoase

sursa foto unsplash.com